Nimeni nu iubeşte păduchii

„În clasa copilului dvs. au fost descoperiţi păduchi (…) Păduchii şi ouăle lor pot apărea şi în părul copiilor din cele mai bune familii”, dau asigurări instituţiile germane implicate în combaterea paraziţilor. Spre deosebire de România, unde controalele anti-păduchi se soldează cu deconspirarea „Păduchiosului”, eventual cu tunderea chilug a acestuia, în Germania numele „Păduchiosului” rămâne secretul şcolii.

Păduchii invadează căpuşoarele copiilor nu numai în România, ci şi în ţări dezvoltate precum Germania, cu o populaţie educată în privinţa igienei corporale şi cu un sistem sanitar bine pus la punct.

Problema păduchilor şi a ouălor acestora este foarte bine reglementată în Germania. Părinţii primesc acasă hârtii oficiale prin care sunt notificaţi că în clasa copilului lor au fost descoperiţi păduchi, fără a putea afla însă cine este cel care-i poartă. Mai mult, pe lângă aceste hârtii, părinţii primesc broşuri speciale anti-păduchi, care explică amănunţit cum se poate lupta împotriva acestor paraziţi supărători. Cu alte cuvinte, problema păduchilor există şi nu este ascunsă sub preş de autorităţi. Însă părinţii copiilor din Germania primesc permanent, vrând-nevrând, informaţii despre păduchi, chiar dacă nu există niciun preşcolar sau elev contaminat în preajma copilului propriu. Informările scrise periodice din şcoli şi grădiniţe conţin, cel puţin o dată pe an – în special iarna – detalii despre nedoritele insecte.

PERICOLUL POATE SĂRI DE UNDE TE AŞTEPŢI MAI PUŢIN. „În clasa copilului dvs. au fost descoperiţi păduchi”, pot fi anunţaţi părinţii sec, într-o bună zi. Nici n-au timp să se dezmeticească şi sunt asaltaţi de „informaţii utile”: ce sunt păduchii, cum arată, cum pot fi descoperiţi („controlând părul copilului cu pieptenele şi cu lupa”), cum se poate scăpa de ei. Sunt oferite din abundenţă detalii, sfaturi şi chiar poze pentru cei care n-ar reuşi să recunoască insectele parazite după ce parcurg mesajul scris al pliantelor care le sunt vârâte în case de poştaşi.

Declaraţii pe proprie răspundere ale părinţilor

Între 1 şi 3% dintre copiii din ţările industrializate au păduchi, mai anunţă informarea de la şcoală, care încearcă să ofere şi o justificare general-valabilă a problemei: „Orice om poate lua păduchi”. Pentru a nu genera panică în rândul populaţiei, comunicările oficiale subliniază faptul că prin supărătoarele insecte parazite nu se transmit viruşi şi bacterii. După ce sunt instruiţi bine în problematica păduchilor, părinţii sunt rugaţi să controleze temeinic părul copiilor.

„Pe lângă informări, am primit şi un mic formular în care trebuie să completăm şi semnăm, pe proprie răspundere, dacă copilul are sau nu păduchi. Trebuia să bifezi ori 1. Nu are păduchi sau 2. Are păduchi şi mă oblig să aplic tratamentul … (şi era vorba de aplicarea soluţiilor din farmacii, în mod repetat)”, ne-a declarat Fran K. Aceasta a adăugat: „Şi la grădiniţă au existat asemenea atenţionări. Însă speram ca măcar la şcoală să nu mai existe aşa ceva, mai ales că este vorba de o şcoală cu pretenţii”.

De altfel, mai mulţi părinţi pe care i-am cunoscut în Germania ne-au povestit că au existat păduchi în şcolile sau în grădiniţele unde învaţă copiii lor. Unii nu s-au obişnuit nici acum cu asemenea anunţuri neliniştitoare, în timp ce alţii consideră normală apariţia periodică a paraziţilor la copii. Dintre părinţii întrebaţi de noi, doar una dintre mame era ceva mai liniştită: „Păduchi au fost descoperiţi doar de două ori în trei ani, ceea ce nu mi se pare mult”.

Cine-i Păduchiosul clasei?

În Germania numele Păduchiosului rămâne secretul şcolii, în timp ce în România toată lumea află în clipa doi cine este acesta. Din cauza acestei deconspirări, copilul începe să sufere cumplit, ceilalţi colegi îl atacă, râd de el, îl împung. Mai mult, dacă de la şcoală nu primesc gratuit „prafuri anti-păduchi”, părinţii români îl tund chilug pentru a scăpa de problemă, ceea ce iarăşi pune copilul într-o situaţie umilitoare în faţa colegilor şi a profesorilor (soluţiile anti-paraziţi se găsesc şi în farmaciile din ţară, însă ele sunt destul de scumpe, mult mai scumpe decât onorariul frizerului).

Părinţii germani recunosc cu jumătate de gură că ar trebui să ştie şi ei despre cine este vorba, în scop de … prevenţie. „Recunosc că, dacă aş şti despre cine este vorba, i-aş recomanda fetiţei mele să se joace cu altcineva, o perioadă. Are părul foarte des şi nu-mi doresc asemenea întâmplări acum. E neplăcut şi ciudat că în Germania există la atâtea grădiniţe şi şcoli o asemenea problemă”, ne-a spus mama unei fetiţe de cinci ani.

O altă mamă ne-a explicat cum, văzând într-un anunţ de la grădiniţă că există păduchi în rândul copiilor, a întrebat în care grupă au fost descoperiţi. Deşi anunţul abia fusese pus, răspunsul educatoarelor a fost prompt: „Au avut câţiva copii păduchi, dar nu mai au”, cu recomandarea ca totuşi să se informeze pe această temă şi să controleze părul copilului.

Păstrarea secretului creşte riscul contaminării, se plâng unii părinţi, în condiţiile în care păduchii se pot lua (mai rar, e drept) chiar şi atunci când hainele sau căciulile se ating. „Dacă măcar ar fi puse separat lucrurile celor care au păduchi, poate ar limita numărul cazurilor”, crede, la rândul său, tatăl unui băiat.

Funcţionari de stat, gata să răspundă telefonic la întrebările despre păduchi

Pliantele editate şi distribuite peste tot, nu doar în unităţile de învăţământ, dar şi în  instituţiile de stat care au atribuţii referitoare la copii ori în cabinetele pediatrilor arată că în nordul Germaniei păduchii constituie o adevărată problemă. „Aici pare să fie depăşită media europeană de 1-3% din numărul copiilor. O grădiniţă mărişoară (cu 4-5 grupe a câte 16-20 de copii), care distribuie tuturor părinţilor pliante şi informări, însoţite de atenţionări, nu poate avea un singur caz de pediculoză!”, cred părinţii.

Unele prospecte difuzate în şcoli indică şi cine poate răspunde la întrebări pe tema combaterii păduchilor. „Dacă mai aveţi întrebări, căutaţi doctorul dvs. de familie, dr. pediatru sau sunaţi-ne pe noi”, îi invită pe părinţi un document editat de Institutul pentru Igienă şi Mediu de la Hamburg. Instituţia cu pricina anunţă şi existenţa unei staţii în care tratamentul împotriva păduchilor se oferă gratuit, vizându-i pe cei care nu au bani să cumpere din farmacii substanţele (acestea se dau fără reţetă).  De asemenea, sunt prezentate şi numerele de telefon ale unităţilor de care aparţin medicii şcolari, pe cartiere. Datele sunt prezentate şi pe site-ul oraşului Hamburg.

Părinţilor li se recomandă să se liniştească: „Păduchii sunt enervanţi, dar inofensivi”

Acelaşi document editat de Institutul pentru Igienă şi Mediu din Hamburg arată, încă din introducere, că păduchii pot să apară „în cele mai bune familii”.

„De multe ori copiii îi aduc acasă de la şcoală sau grădiniţă. Păduchi poate lua oricine”, se explică în pliant. Aceste fraze par să nu fie spuse întâmplător, în condiţiile în care Hamburgul este locuit de mulţi oameni „cu stare”. De altfel, cei mai mulţi milionari din Germania se află în oraşul de pe malul Elbei. Primul sfat dat de autorităţile competente sună chiar aşa: „Când sunt descoperiţi păduchi, păstraţi-vă liniştea!” Mai mult, specialiştii în igienă subliniază că „păduchii sunt enervanţi, dar inofensivi”.

Paraziţii din textile, izolaţi şi lăsaţi să moară de foame

După ce îi instruiesc pe părinţi cum „să vâneze” şi apoi să ucidă păduchii (cu şampoane speciale, cu „insecticide” sau, după caz, la copiii foarte mici – tunsul aproape chilug, deoarece nu este indicată folosirea substanţelor chimice) experţii germani în igienă nu uită nici obiectele din casă care trebuie curăţate de larve.

Astfel, decontaminarea trebuie făcută pentru canapele, haine, perne, pături, prosoape, animale de pluş, covoare etc. Acestea vor fi spălate, dacă este posibil, la 60 de grade Celsius, iar lucrurile pentru care această metodă nu este posibilă vor fi puse la îngheţat, la minus 18 grade Celsius, acestea fiind temperaturile la care mor paraziţii, recomandă specialiştii. Lucrurile pot fi lăsate şi la temperatura camerei (20-22 grade C), dar în saci de plastic închişi foarte bine, timp de trei zile. În acest răstimp, păduchii ar urma să moară de foame, se mai arată în pliantele de educare a părinţilor din Germania.

Puzderie de site-uri web despre păduchi

Există atâtea site-uri germane care au drept temă păduchii, încât s-ar putea crede că este vorba de o problemă de importanţă naţională. Datele prezentate pe aceste site-uri arată că există tot mai multe cazuri de pediculoză, de la un an la altul, iar cele mai frecvente sunt înregistrate la copiii între 5 şi 10 ani. Numărul copiilor cu păduchi creşte permanent, astfel de situaţii apărând în special după vacanţe.

Părinţii copiilor care au păduchi sunt obligaţi prin lege să anunţe la şcoală sau la gădiniţă despre existenţa paraziţilor. La rândul lor, instituţiile de învăţământ au obligaţia să raporteze situaţia autorităţilor locale competente. Acestea vor elabora strategii şi politici anti-pediculoză, pe baza datelor pe care le primesc. În acelaşi timp însă, fiecare grădiniţă sau şcoală poate avea iniţiative în domeniu, politici proprii de combatere a păduchilor.

Piaţa europeană a sacilor anti-păduchi, în plină expansiune

Dacă unii părinţi îşi fac griji din cauza păduchilor pe care trebuie să-i vâneze în capetele şi pe lucrurile copiilor, alţii încearcă să scoată bani de pe urma existenţei paraziţilor, vânzând prin şcoli sacii speciali care ar apăra – garantează ei – lucrurile copiilor de „invazia” păduchilor colegilor.

În reclama pentru aceşti saci se arată că ei reprezintă o „invenţie patentată”, care funcţionează cu succes. Astfel, dacă gecile copiilor vor fi introduse în aceşti saci (care arată ca nişte sacoşe strânse la gură cu un şiret), riscul de a lua paraziţi de la colegi scade. „Cu sacul special, lupta împotriva păduchilor are succes!”, arată, la rândul lor, producătorii obiectelor cu pricina.

Într-o analiză dedicată pieţei sacilor anti-păduchi, producătorii acestora se declară pregătiţi şi pentru cucerirea consumatorilor din regiune, după expansiunea în rândul celor germani. Sacii sunt pregătiţi să intre în şcolile şi grădiniţele din Olanda, anunţă producătorii.

Cu alte cuvinte, se pare că nu doar Germania, ci şi alte ţări nordice au probleme cu păduchii, din moment ce sunt necesare soluţii practice şi inovatoare pentru rezolvarea problemei. Ceea ce uită firma să precizeze este faptul că transmiterea păduchilor prin intermediul hainelor din cuier este catalogată de specialiştii în igienă cu „risc scăzut”, în condiţiile în care insectele parazite migrează dintr-un căpuşor în altul mai ales atunci când copiii se joacă împreună.

România: diada păduchi-râie dă bătăi de cap şefilor sănătăţii publice

În România, nu numai păduchii fac ravagii în şcoli, ci şi râia, micozele (ciuperci) şi streptococii. În judeţul Timiş, au fost depistaţi 426 de copii cu păduchi (în Arad s-au înregistrat numai 77 de cazuri), în urma triajului epidemiologic făcut în şcoli la începutul anului de învăţământ 2011-2012, cifră de cinci ori mai mare decât cea din anul şcolar trecut când, potrivit datelor Direcţiei de Sănătate Publică Timiş, s-au înregistrat doar 84 de copii cu păduchi. Cele mai multe cazuri de pediculoză se înregistrează în mediul rural, a afirmat Dana Spac, reprezentantul DSP Timiş. Spre deosebire de Timiş, în Alba cele mai multe cazuri de pediculoză s-au înregistrat la şcolile din oraş (din cei 66 de elevi cu păduchi, 50 învaţă în mediul urban).

La Constanţa, numărul copiilor descoperiţi cu păduchi a fost de 260. Epidemie de păduchi şi râie a fost şi în Botoşani (circa 300 de copii), iar în Mehedinţi o întreagă şcoală s-a închis pentru dezinfecţie. De asemenea, în Vaslui au fost depistaţi 200 de copii cu râie şi păduchi, cifră valabilă şi pentru Buzău, iar în Hunedoara – alte 300 de cazuri. În Suceava, triajul epidemiologic a scos la iveală alţi 243 de copii cu păduchi şi 27 cu scabie. În cazurile de pediculoză, pe lângă deparazitarea celor afectaţi, responsabilii DSP au recomandat şi măsuri de decontaminare a persoanelor din anturaj. După efectuarea tratamentului, la un nou control, doctorii au descoperit că 30 de copii nu scăpaseră încă de păduchi, în timp ce alţi cinci aveau în continuare râie.

Să ascundem păduchii din Maserati şi Ferrari?

În 2011, numărul cazurilor de pediculoză în şcolile din Bucureşti a fost de trei ori mai mare în învăţământul special faţă de învăţământul de masă, din cauza condiţiilor precare în multe dintre familiile acestor elevi, arată un raport al Direcţiei de Sănătate Publică Bucureşti. Indicele de parazitism prin pediculoză (în toate colectivităţile triate) a fost anul trecut în Capitală de 0,58 la mie, valoare crescută semnificativ faţă de cea consemnată la triajul efectuat după vacanţa de vară a anului şcolar 2010 (0,27 la mie).

Totuşi, păduchii s-au instalat nu doar în părul copiilor din mahalalele Bucureştiului, ci şi în al celor din zonele centrale iar şcolile renumite s-au temut că ştirile despre micii păduchioşi le vor ştirbi prestigiul. “Poate ca are centrul Capitalei cele mai luxoase maşini din ţară dar Bucureştiul central se mai laudă şi cu vietăţi care se găsesc de obicei la periferie. Vorbim despre păduchi! Aceştia au început să se instaleze în părul elevilor înainte de Crăciun şi părinţii tot încearcă să rezolve problema. Inspectoratul Şcolar ar trebui să ştie problema, doar că secretul e păzit bine. Prestigiul şcolilor ar avea de suferit. Copiii o spun deschis,  fără să se ferească”, relata postul TV Antena 3.

Păduchii românilor, motiv de satiră în Franţa

Faptul că românii sunt catalogaţi de francezi “un popor de păduchioşi” a provocat valuri în diplomaţia română, după ce o asemenea etichetă a fost difuzată de postul Canal Plus chiar în seara meciului de fotbal România-Franţa, e drept într-o emisiune de satiră. “Ştii cum se zice coş de gunoi în româneşte? Bucureşti…”, ”Sportul naţional la români este cerşitul”, “Trebuie să ne temem de contactul direct cu românii pentru că au păduchi”, se distrau copios realizatorii emisiunii.

Chestiunea cu păduchii este totuşi incorectă, pentru că nu numai românii, ci şi francezii au păduchi. Dovezile în acest sens pot fi descoperite nu numai în statisticile de sănătate publică din Franţa, ci şi în tonele de hârtie de ziar dedicate acestei teme (mai ales după întoarcerea copiilor din vacanţă), în site-urile web franţuzeşti care luptă împotriva pediculozei şi, nu în ultimul rând, în ofertele comerciale diversificate de otrăvuri pentru păduchi.

France: « La rentrée des poux! »

“La rentrée” înseamnă începerea şcolii iar “poux” înseamnă păduchi. Trebuie să recunoaştem că simpla alăturare a acestor cuvinte denotă măiestrie jurnalistică: un titlu puternic, concis, sugestiv. Astfel de titluri-cârlig abundă în presa franceză după ce se termină vacanţa de vară a copiilor. Enunţurile care urmează titlurilor aprofundează problema: “În fiecare an, păduchii colonizează cursurile şcolilor şi dau griji elevilor şi părinţilor acestora. De câţiva ani, pediculoza pare că efectuează un tur de forţă în marile oraşe, atingând unul din zece copii. Numeroşi directori de şcoli se declară indignaţi şi acuză că nu este organizată o depistare sistematică. Că au dispărut “Doamnele-Păduchi” care treceau altădată prin clase să inspecteze capetele micilor elevi şi că acum nimeni nu mai controlează, în vederea anunţării familiei şi tratamentului imediat (…) Când sunt depistaţi, ei au deja mulţi păduchi” sau “Păduchii oferă un regal cu ocazia primului clopoţel. Ei au profitat de vacanţă, de excursii în afara ţării, de temperaturi favorabile. Ei se hrănesc cu sânge de 3-5 ori pe zi şi provoacă disconfort. În cursul vieţii, păduchele-femelă depune un anumit număr de ouă, linidinile care se fixează pe firul de păr şi dau naştere, după 8-10 zile, unei larve care se va hrăni de asemenea cu sânge. Această larvă va deveni adult în 18 zile”.

Alte publicaţii adoptă un ton liniştitor: “păduchii nu sunt nici gravi, nici mortali” sau “epidemia de păduchi nu este numai în Franţa”. O bătălie aprigă anti-păduchi franţuzeşti se poartă însă pe bloguri (un grup de pe Facebook se numeşte chiar “Dites NON aux poux dans les écoles de France”). În fine, de pe forumuri nu lipsesc nici modelele de scrisori adresate conducerii şcolii, în cazul în care în căpuşorul propriului copil sunt identificaţi păduchi şi lindini. Scrisorile înfăţişează angajamentul ferm al părintelui de a stopa propagarea contaminării cu păduchi, atât prin tratamente specifice, cât şi prin atenţionarea celorlalţi părinţi, de către cadrele didactice (“Madame la directrice/Monsieur le directeur, Je tiens à vous informer qu’après examen de la tête de mon enfant, j’ai constaté la présence de poux et de lentes. Je vais bien évidemment mettre en place un traitement de suite mais je souhaite que vous informiez les autres parents d’élèves pour éviter que la contamination se propage. En effet, mon enfant n’est peut être pas le seul à avoir des poux et mieux vaut que tous les élèves soient traités en même temps pour venir à bout de ce problème le plus rapidement possible. Je vous remercie par avance de votre collaboration et des mesures que vous allez mettre en place”).

Tortul care se face fără cuptor

Blatul este gata în trei minute

Compoziţia de pepene-apă-zahăr-gelatină se toarnă, rece, peste tort (înainte de a se întări gelatina)

Tortul se decorează cu frunze de mentă şi zahăr pudră

Tortul este răcoritor, potrivit pe vremea toridă

Scorţişoară, vanilie, pepene roşu şi mentă - o combinaţie excelentă de arome

Un tort răcoritor de sezon, care se face fără a folosi cuptorul

Ingrediente pentru 16 bucăţi, pentru o formă cu diametrul de 26 cm
Pentru „blat” (bază): 200 de grame de biscuiţi cu scorţişoară (dacă folosiţi biscuiţi cu unt, adaugaţi un praf de scorţişoară), 125 grame de unt (moale).

Pentru cremă: 200 de grame de pepene roşu (bucăţi), 75 de grame zahăr, un pachet de zahăr vanilat, 8 foi (folii) de gelatină albă, 300 de grame de Quark cu vanilie –„Vanillequark” (adică o cremă din brânză proaspată-moale şi iaurt, având aromă de vanilie), 600 ml smântână de frişcă.

Deasupra: 500 de grame de pepene roşu (bucăţi), 250 ml apă, 50 de grame de zahăr, 3 foiţe de gelatină.

Pentru ornat: zahăr pudră şi frunze de mentă.

Mod de preparare

1. Biscuiţii se taie (bucăţi mai mari) ori se rad pe răzătoarea mare (sau pur şi simplu se rup) şi se amestecă apoi cu untul (moale), după care se frământă (pentru că biscuiţii erau cu unt şi nu cu scorţişoară, ca în reţetă, am adăugat şi scorţişoară).

2. Cercul de la forma de tort se aşează pe un platou, se unge cu ulei (eu am folosit unt) şi lipim pe el (pe dinăuntru) hârtie de copt.
Punem drept bază aluatul de biscuiţi (de la punctul 1) şi apăsăm, apoi nivelăm.

CREMA
3. Feliile de pepene (200 de grame) se sfărâmă (piure), se adaugă zaharul şi zahărul vanilat şi se pun într-o cratiţă să se încălzească puţin (atenţie, să nu fiarbă!)
Între timp, gelatina se lasă la înmuiat 5 minute în apă rece (după instrucţiunile de pe plic). Când piureul de pepene cu zahăr este cald (nu clocotit!), gelatina înmuiată (5 min.) se scurge bine de apă, apăsând-o, şi se adaugă la piureul de pepene (în acest mod: punem puţină zeamă de pepene caldă peste gelatina înmuiată, amestecăm, apoi adăugăm gelatina astfel dizolvată la piure-ul de pepene). Lăsăm la răcit.
4. Înainte să se întărească gelatina, adaugăm quark-ul de vanilie (care este ca o crema groasă, care conţine brânză proaspată (moale), iaurt şi arome) şi frişcă.
Adăugăm această compoziţie peste „aluatul” de biscuiţi, nivelăm, apoi facem o mică adâncitură şi lăsăm la frigider peste noapte (eu am lăsat la congelator vreo ora până s-a întărit crema, am făcut o mică adâncitură, am mai lasat vreo oră la congelator, între timp preparând amestecul de pepene-apă-gelatină pentru pus deasupra).

Ce punem deasupra:

5. Bucăţile de pepene roşu (500 de grame) tăiate mare, împreună cu apa şi zahărul se pun pe foc la încălzit (atenţie, să nu clocotească!).
Se amestecă cu gelatina înmuiată (aşa cum am procedat şi mai sus), se dă deoparte de pe foc şi se lasă la răcit.
6. Până nu se întăreşte gelatina, se pune această compoziţie peste tortul (scos din frigider) şi punem din nou la răcit.
7. Tortul întărit bine se scoate din frigider, luăm cercul de metal (de la forma de tort) şi hârtia de copt.
Decoram cu zahăr pudră şi frunze de mentă.

Poftă bună!

Observaţii:

- Acesta este un tort tipic nemţesc; multe prăjituri germane au „podea” (bază, “blat”) de biscuiţi fărâmiţaţi şi amestecaţi cu unt, peste care se pune crema cu gelatină (de regulă, crema este din frişcă amestecată cu brânză proaspată (Quark) şi/sau iaurt, eventual şi fructe/suc de fructe), deasupra fiind fructele cu gelatină.

- Se prepară cu uşurinţă, fără cuptor. Cei care fac pentru prima dată un tort cu gelatină trebuie să urmeze instrucţiunile de pe plic cu privire la prepararea acesteia (să nu o fiarbă/opărească). În reţetă scria „biscuiţi cu scorţişoară” („Zimtkekse”), însă am pus biscuiţi cu unt şi-atunci am adăugat un praf de scorţişoară (în Germania, biscuiţii cu scorţişoară se găsesc cu uşurinţă doar la sărbătorile de iarnă).

- De această dată, am respectat întocmai reţeta (cantităţile); pentru că am folosit o formă cu diametrul de 18 cm, am calculat cam două treimi din cantităţile iniţiale, şi anume: 130 grame biscuiţi, 80 grame de unt. Crema: 130 de grame pepene, 50 grame zahăr; 5,3 foiţe gelatină, 200 grame Quark (cu vanilie), 400 grame frişcă. Deasupra: 330 grame pepene, 170 ml apă, 30 grame zahăr, 2 folii gelatină.

- Dacă nu aveţi forme rotunde cu cerc detaşabil, puteţi folosi şi tăvi de chec, după ce aţi pus înăuntru hârtie de copt (ori folie alimentară), peste care puteţi turna compoziţia. După ce se întăreşte la rece, scoateţi cu grijă prăjitura cu folie cu tot (am folosit tava de chec atunci când am făcut cantităţi mai mici).

- În loc de „Vanillequark” s-ar putea folosi un amestec de brânză proaspătă (bine scursă) şi iaurt, aromată cu esenţă de vanilie ori zahăr vanilat (dar care să aibă consistenţa unei creme, ca o smântână groasă).

Case la Eilbekkanal: cum e să te trezeşti cu lebedele-n dormitor?

În Hamburg, oraşul cu mai multe poduri decât Veneţia (peste 2.500) şi sute de canale, casele pe apă reprezintă o soluţie locativă inovatoare, de perspectivă, în condiţiile în care nu mai există teren pentru noi ansambluri rezidenţiale. Dacă treci dimineaţa pe lângă locuinţele plutitoare construite pe Eilbekkanal, poţi vedea lebedele pufoase cum vin la geamurile dormitoarelor, pândind trezirea locatarilor ca nişte credincioase vietăţi domestice. Din interiorul casei plutitoare, probabil că priveliştea este şi mai minunată. Cu atâtea fiinţe diafane care aproape că-ţi intră-n dormitor te poţi simţi deja în Rai, sub formă de esenţă împlinită a omului care ai fost. 

Seara, casele plutitoare au o cu totul altă faţă. Le-o poate vedea oricine trece prin zonă. Locatarii lor fac ce fac toţi oamenii. Mănâncă, se uită la televizor, se joacă cu copiii, navighează pe net ş.a.m.d. Şi totul în văzul lumii, ca într-o expoziţie vivantă sau ca într-un spectacol Big Brother fără sunet. Nimeni n-are perdele, nimeni nu simte nevoia lor.

Sute de mii de euro ca să ai Big Brother-ul tău

Când au apărut primele cinci locuinţe pe apă în Hamburg, patru proaspăt construite şi una remodelată dintr-un vapor (povestea sa – aici), multă lume străină de zonă, de oraş sau chiar de ţară a venit să vadă măreţul proiect.

Cu această ocazie, presa locală a relatat că în casele de pe apă se trăieşte în condiţii normale, toate „vapoarele” fiind bine izolate.

Preţurile locuinţelor pe apă? Ziarele spuneau: sunt ca şi ale caselor pe uscat.

O casă pe uscat în Hamburg costă de la câteva sute de mii de euro până la un milion de euro, însă există şi proprietăţi exclusiviste, mult mai scumpe. Media este undeva în jur de 500.000 de euro.

De la inaugurarea caselor pe apă au trecut deja mai bine de doi ani. Însă pelerinajul curioşilor continuă şi acum.

Chiar pe străzile din apropiere locuiesc oameni care n-au apucat să le vadă şi când ajung în dreptul lor se miră. „Vapoarele” au adrese şi cutii de poştă, contoare de gaze, garduri şi portiţe cu număr.

Gardurile nu sunt pentru a-i proteja pe localnicii din vitrine, ci pentru a-i apăra pe trecători, deoarece este posibil ca vreun gură cască să alunece pe valea cu verdeaţă din spatele casei şi să ajungă direct în apă, sub podul care leagă puntea casei plutitoare de poartă.

Dacă ai văzut însă cum au evoluat locuinţele, de când a început construcţia lor şi până astăzi, începi să nu te mai miri de noul peisaj antropic, altoit printre lebede.

Nu poate însă să nu ţi se strângă inima văzând copii mici ţopăind frenetic în curtea-punte („vor cădea?/nu vor cădea!/vor cădea oare?/Doamne, cum pot locui aştia aici?”) sau greţoşi şobolani de apă („sunt colonii întregi/uite-i cum trec/mama şobolănoaică, tata şobolănoi şi copiii-şobolănaşi”), pe care noii locatari ai canalelor îi ţin departe de gospodărie (probabil cu ajutorul unor sofisticate aparate cu ultrasunete). De asemenea, dacă ai drumul zilnic prin zonă, nu poţi să nu-ţi bucuri ochii privind brazii de Crăciun amenajaţi pe punte şi decorurile de iarnă cu luminiţele lor de basm.

Privitori fără curiozităţi bolnave

Proiectul celor cinci locuinţe pe apă pare să se fi bucurat de succes, din moment ce au fost construite încă patru, pe acelaşi canal. Casele plutitoare nou-nouţe sfidează însă toate regulile decenţei: unele au aproape numai sticlă de jur împrejur.

Trecând pe acolo după lăsarea serii, vezi fără să vrei câte o familie în jurul mesei: părinţii tineri şi un copilaş de un an-doi în scaunul special.

În liniştea care pare să-i înconjoare, scăldaţi în lumină sub privirile străzii, te întrebi cum pot să trăiască aşa, expunându-şi fiecare mişcare şi viaţa atât de simplă, dar totuşi personală. În momente mai intime de-atât, unii trag totuşi draperiile.

Un alt cuplu, de pe alt vapor, trăieşte într-o casă aproape numai de sticlă. Când o vezi pentru prima oară, ai senzaţia că este o firmă sau un bar, fiindcă nu poţi să-ţi închipui o locuinţă normală într-un spaţiu atât de deschis.

Aceasta este viaţa ca o expoziţie în vitrină. O viaţă la care trecătorii pot privi printr-o sticlă înaltă şi lată de câţiva metri. Unii nu se uită, se pare că spectacolul gratuit nu-i interesează. Aceştia sunt germani care au mai văzut casele de pe apă, şi-au format altădată ideea despre ele. Alţii, tot germani, îşi aruncă privirea, măsurând curioşi. Sunt probabil mai materialişti, evaluatori.

Unii trecători privesc cu un uşor rictus dezaprobator atunci când la vedere nu sunt doar geamurile sufrageriei, ci şi alte spaţii mai intime, care de regulă nu trebuie expuse. Aceştia sunt decenţii.

În fine, există şi trecători care rămân uimiţi în faţa vieţii din casele plutitoare, expuse la vitrină, nu numai cu mobila şi cu decoraţiunile ei, ci şi cu oamenii dinăuntru.

Printre aceşti trecători ne numărăm şi noi, cei care venim dintr-o ţară a perdelelor trase şi a gardurilor înalte de doi metri. Luminile prin care atmosfera caldă a încăperilor se revarsă în exterior, caldă şi moale, ne atrag irezistibil. La fel păţesc şi turiştii veniţi în zonă de te miri unde pentru a vedea casele de pe apă. Este uimirea sinceră a celui care nu crede că aşa ceva se poate, şi nu o curiozitate bolnavă sau perversă.

Lupta pentru impozite poate avea o soluţie fezabilă: mai multe case pe apă

În Hamburg, un oraş-land cu circa 2 milioane de locuitori, problema locuinţelor este una serioasă, în condiţiile în care nu mai există teren pentru a construi case noi.

Cum mulţi oameni nu-şi pot face case în oraş, ei preferă să locuiască în afara landului. Această opţiune locativă dă însă peste cap planurile edililor locali care doresc să încaseze impozitele pe munca prestată de salariaţi, în cadrul companiilor cu sediul în Hamburg.

Or salariaţii, dacă locuiesc în altă parte, plătesc impozitele la domiciliul lor fiscal, şi nu lasă nimic landului Hamburg. Aşa se facă că, după ce acum câţiva ani au construit un cartier la Elba umplând cu pământ o parte din canalul fluviului, autorităţile au găsit acum soluţia: mai multe locuinţe pe apă.

Oamenii cu stare: case cu geamuri de sticlă mari cât peretele

Flash-uri locative din Hamburg

I. Lacul Alster. Este situat aproape de centrul oraşului; pentru a-l înconjura pe jos ai nevoie de câteva ore bune. Malurile lacului sunt un loc renumit de promenadă şi de jogging, terasele atrag turişti, iar porturile sunt destinate sportului nautic şi plimbărilor de agrement. Mulţi copii învaţă aici să conducă veliere iar în zilele frumoase sute de astfel de ambarcaţiuni împânzesc lacul precum nişte fluturaşi multicolori.

În zonă, există străzi cu case şi apartamente de lux, cu geamuri mari cât un perete. Multe dintre ele sunt închiriate şefilor de companii iar chiriile lunare, potrivit anunţurilor agenţiilor din zonă, pot ajunge la câteva mii de euro. Bone, copii, decoruri cu mult bun gust, arhitectură deosebită.

Casele de lângă apă sunt o categorie aparte. Practic, curtea lor plină de verdeaţă se termină în buza apei, unde pe locatari îi aşteaptă câte o mică ambarcaţiune. Multe case au câte un mic chioşc lângă apă (numai cât să apere de ploie şi vânt; hamburghezii iubesc soarele care apare rar chiar şi vara), cu mese înconjurate de scaune. Vezi toate aceste amenajări din turul pe care îl faci cu micile vaporaşe (referinţe la plimbările pe lacul Alster găsiţi aici).

Vedere spre apă, însă spre Elba, au nu numai locuinţele, ci şi clădirile de birouri ale unor firme de inventică sau de proiectare. Probabil că ideile creative ale angajaţilor pot izvorî din liniştea apei sau din trecerea albă şi multicoloră a vapoarelor cu containere care vin dinspre Marea Nordului.

II.  Un cartier select de case, în apropierea unui parc mare. Strada este destul de circulată, nu sunt case de lux, ci clădiri vechi, construite cu bun gust de de oameni înstăriţi. Au o sufragerie mare, cu o fereastră şi mai mare, care permite privirilor să ajungă până la fereastra de pe peretele opus, unde pot remarca o grădiniţă cu loc de joacă pentru copii. Jos sunt sufrageria şi bucătăria (micuţă pe lângă spaţiul generos al camerei de zi). Ieşirea este prin faţă şi prin spate, în grădină.  Sus, direct sub acoperiş, se găsesc dormitoarele şi baia (de regulă cu ferestre mai mici şi acoperite).

Revenim la imaginea iniţială: parcul, strada circulată, casele aliniate, privindu-te deschis, cu ferestrele lor mari.

De această dată, dintr-o casă un om priveşte strada, de la etaj, direct din patul lui în care îşi face siesta de după prânz. Este una dintre puţinele case care are o fereastră imensă la dormitor, neacoperită. În dormitor sunt două paturi paralele, cu noptiere alăturate, în spate se văd un sifonier masiv şi o oglindă mare. Omul este parcă „aspirat” de pat, stă pe burtă şi priveşte maşinile care trec pe stradă. O mână îi atârnă flască lângă pat, pe braţul celalalt îşi sprijină obrazul. Când priveşte spre tine, muţi automat privirea. Dar, ca simplu trecător, îţi rămâne senzaţia că din decorul de acolo lipsea un perete.

III. Cartiere de milionari în Blankenese şi pe ţărmul Mării Baltice

Hamburgul este oraşul cu cei mai mulţi milionari din Germania. Peisajele din preajma caselor ultraluxoase sunt splendide. Desigur, există şi case cu un gard mai înalt de doi metri, dar majoritatea sunt spaţii deschise, pe care le poţi cuprinde cu privirea. Din păcate, n-am auzit mulţi oameni care să intre în acel peisaj şi să se poată bucura de el. Majoritatea măsoară priveliştea în milioane de euro şi brusc devin furioşi sau intră în depresie şi amuţesc. Automat îţi vine gândul: te bucuri văzând aceste case şi locuri doar dacă eşti pe deplin conştient că nu le vei avea niciodată şi, ca atare, nici nu ţi le doreşti.

Fie că este vorba de locuinţele din cartierul milionarilor, Blankenese (unde la fel, unele camere de zi sunt expuse ca într-o vitrină), fie că este vorba de casele din staţiunile aflate la Marea Baltică (în special la Timmendorfer Strand, la o oră de Hamburg), toate „privesc” spre apă. Sunt deschise spre Elba sau spre mare ca şi cum ar încerca să capteze nu doar lumina, ci şi liniştea apei. În plus, casele de la Baltică, majoritatea locuinţe de vacanţă, au farmecul lor izvorât tocmai din înţelepciunea cu care urmăresc clipă de clipă spargerea valurilor.

Simţi în aceste plimbări, pe lângă frumuseţea locurilor descoperite, sufletul acestui oraş şi al acestei bucăţi de Germanie care respiră prin apă şi prin oamenii ei fără inhibiţii.

Romaningermania.ro vă prezintă o suită de probe care trebuie rezolvate de copii pentru a fi declaraţi apţi să meargă la şcoală

"Am luat testul şi acum mă relaxez!"

În Germania, copiii de 6 ani, înscrişi pentru clasa I, sunt acceptaţi la şcoală doar în urma unui control medical, care include, pe lângă consultul corporal, şi câteva probe concrete care vizează motricitatea, capacitatea de înţelegere şi de concentrare. Cine nu trece testul, mai merge o dată în clasa pregătitoare pentru şcoală. Totuşi, astfel de cazuri nu se repetă prea des, iar atunci când se întâmplă, părinţii nu fac caz de acest lucru. Despre copilul care nu trece testul se spune că „nu este încă pregătit” să meargă mai departe, dar aceasta nu înseamnă că el are o problemă de nerezolvat.

Copiii sunt testaţi în Germania de câteva ori, până să ajungă în clasa I. Începând de la 3-4 ani, medicul pediatru le testează atât motricitatea, cât şi limbajul  şi inteligenţa (nivelul de înţelegere, stabilirea relaţiilor între obiecte etc.). De pildă, la testarea motricităţii, copiii sunt puşi să deseneze ceva (la 4-5 ani pot face triunghiuri, cercuri, pătrate), apoi să sară într-un picior, să stea când într-un picior, când în celălalt; să meargă pe o linie dreaptă etc.

La proba de testare a dezvoltării limbajului şi a nivelului de înţelegere, copiilor li se arată imagini şi sunt puşi să recunoască despre ceea ce este vorba în acestea. Începând de la 4-5 ani imaginile care li se prezintă sunt complexe. Copiii trebuie să spună ce acţiune se petrece în imagini sau în succesiunea de imagini, să povestească „tabloul” pe care îl au în faţă. În jurul vârstei de 5 ani, ei trebuie să pună în ordinea potrivită imaginile, după acţiunile pe care acestea le înfăţişează. De exemplu o familie iese din casă, merge în parc, face picnic, apoi se întoarce când soarele este la apus, pregătindu-se de culcare. Acestea sunt doar câteva dintre „probele” testului care însoţeşte intrarea într-un nou an de viaţă.

În funcţie de rezultatele testului, părinţii primesc anumite recomandări sau câteodată chiar trimiteri la logoped, gimnastică sau ergoterapie. Atunci când există recomandarea de la medic, casele de asigurare vor plăti pentru aceste activităţi.

Gradul de dezvoltare al copilului contează nu numai pentru admiterea în clasa I, ci şi pentru avansarea de la o grupă la alta, în cadrul grădiniţei. Educatoarele, de pildă, au în vedere avansarea copilului de la o grupă la alta de preşcolari nu doar în funcţie de vârstă, ci şi în funcţie de dezvoltarea intelectuală şi emoţională a acestuia. Pe scurt, pe parcursul dezvoltării sale preşcolare, copilul va merge mai departe doar atunci când „este pregătit” să facă faţă unor noi cerinţe, principiu care se aplică şi la admiterea în clasa I.

Medicină şcolară: cu cât sunt descoperite mai repede problemele copilului, cu atât ele se pot corecta mai uşor

Obişnuiţi deja cu această mentalitate, părinţii privesc testările periodice ca fiind necesare şi folositoare. De aceea, ei consideră că posibila amânare a şcolii nu este un capăt de ţară, pentru că atât medicii, cât şi educatorii sau profesorii încearcă să aleagă soluţia cea mai bună pentru fiecare copil. Eventualele ambiţii ale părinţilor supăraţi că odraslele lor nu fac deocamdată faţă exigenţelor clasei pregătitoare sau admiterii în clasa întâi nu contează, atâta vreme cât specialiştii se pronunţă cu imparţialitate şi cu bună credinţă în cazul tuturor copiilor.

De altfel, şi în scrisoarea pe care o primesc acasă părinţii copilului care urmează să meargă în clasa I este explicată importanţa verificării stadiului de dezvoltare al copilului, din punct de vedere fizic, motric şi al dezvoltării vorbirii. Prin scrisori părinţii sunt sfătuiţi să coopereze atât cu medicii care se ocupă cu aceste controale-teste, cât şi cu reprezentanţii şcolilor, motivaţia fiind de asemenea clar exprimată: „Cu cât sunt descoperite mai devreme problemele copiilor, cu atât acestea se pot corecta mai uşor!”

În plus, plicul de la medicul special desemnat pentru asemenea controale mai conţine şi un formular cu date referitoare la sănătatea copilului (care trebuie completat de părinte), precum şi adresa cabinetului, schiţa zonei (cum se ajunge la cabinetul respectiv), data şi ora la care copilul trebuie dus la test. Dacă programarea nu poate fi respectată, părinţii trebuie să sune la medic pentru a fixa un alt termen.

La termenul stabilit, trebuie prezentate: carnetul de vaccinuri, „caietul galben” de sănătate (unde sunt trecute toate datele despre copil, de la naştere, inclusiv rezultatele testelor din fiecare an) şi, dacă este cazul, reţeta de ochelari sau celelalte trimiteri medicale. Acestora li se adaugă formularul cu întrebări-standard: ce boli a avut copilul, dacă este sub tratament, dacă a fost în spital şi de ce, dacă a fost operat, dacă primeşte medicamente, dacă a avut nevoie de anumite terapii (sport medical, logopedie, ergoterapie) etc. De altfel, şi la vizita propriu-zisă la medic, părintele care însoţeşte copilul va povesti despre tot ceea ce ţine de sănătatea micuţului, despre dezvoltarea sa, timp în care copilul este pus să desfăşoare o activitate oarecare (de pildă să coloreze ceva).

În ce constă testul pentru aspiranţii la statutul de „şcolar”?

Controlul corporal: test de auz, de vedere, ascultarea inimii şi a plămânilor; copilul este cântărit, măsurat.

Părinţii cu care am stat de vorbă ne-au povestit că, atunci când este descoperită o problemă, cum ar fi cea de acuitate vizuală sau auditivă, medicul care face verificările prescrie trimiteri către medicii de specialitate. Dacă din caietul cu vaccinuri rezultă că medicul pediatru a uitat să facă vreun vaccin, va primi şi acesta o scrisoare în care este atenţionat că vaccinul trebuie făcut.

În cazul copiilor mai plinuţi (fără a fi graşi, şi care în România ar fi consideraţi doar „bine făcuţi”), medicul calculează indicele de greutate corporală şi scrie recomandări pentru medicul de familie, mergând pănă la a-i sugera să prescrie în cazul „grăsuţului” o consultaţie la nutriţionist. Desigur, situaţiile care pot apărea sunt diferite de la un copil la altul.

UN MODEL DE TEST PENTRU CLASA I

Exemple de probe:

1. Copilului îi este arătată o figură (un triunghi care are pe latura de jos „decupată” o uşă, deci un semicerc), pe care trebuie să o copieze întocmai;
2. Copilului îi este arătat un alt desen, de exemplu o săgeată care are la coada ei două V-uri, pe care trebuie să o reproducă;
3. Copilul îşi va scrie numele;
4. Test joc – găsirea unui figuri care lipseşte, dintr-un şir. Copilului îi este arătat un tren de marfă, o locomotivă cu vagoane deschise, care poartă diferite forme geometrice. Un vagon este liber. În el copilul trebuie să indice ce ar trebui să fie acolo, să aleagă o figură (ascunsă) din desen. Acest „joc” se repetă de 7 ori;
5. Ce imagine nu aparţine şirului? Copilului îi sunt prezentate, pe rând, şase şiruri de imagini, din care va alege imaginea care nu se potriveşte în şirul respectiv. Deşi jocul se repetă de şase ori, doar într-un singur caz va explica de ce anume nu se potriveşte imaginea aleasă în şirul respectiv. De exemplu, copilul arată că un ou nu are ce căuta într-un şir de alune de diferite tipuri. Copilul explică, de exemplu, că alunele cresc în copac, le mănâncă veveriţele, iar oul este făcut de găină.
6. Proba de orientare în spaţiu. Copilului îi sunt arătate nouă imagini şi trebuie să indice poziţia diverselor obiecte (se verifică cunoaşterea noţiunilor de „în”, „lângă”, „în spate”, „în faţă”, „deasupra” etc.). De exemplu, în cazul testului de care dispunem noi: „pisica stă sub scaun”, „mărul este sub masă”, „mingea se află lângă poartă”, „zarul este în trompetă”, „broasca sare peste gard”, „prinţesa se află în (tractor) maşină”, „crocodilul stă întins între palmieri”, „zmeul se află în spatele copacului”, „zmeul este în faţa copacului”.
7. Copilului i se dă un cuvânt, asociat cu imaginea corespunzătoare, şi trebuie să spună care este pluralul acelui cuvânt, de exemplu „o banană/două banane”. Proba se repetă pentru circa opt cuvinte.
8. Copilul trebuie să repete după medic nişte sunete, „cuvinte care nu există”. De exemplu: la-ma-lo, ne-ta-por, me-zu-ra-tis, ti-lu-ma, ku-bi-ma-lo, an-gi-tam.
9. Copilului îi sunt arătate imagini, trebuie să spună ceea ce vede în ele (aproximativ 16 imagini).
10. Proba de sport. Copilul stă pe un covoraş care are o dungă groasă pe mijloc. Trebuie să sară lateral dintr-o parte în alta, fără să calce linia şi cât de repede poate, până aude ”Stop”. În tot acest timp medicul cronometrează, pentru a vedea dacă sunt respectate baremele.

Toţi copiii de 6 ani pe care i-am întrebat cum a fost la testul pe care l-au susţinut recent ne-au mărturisit că „foarte uşor”. Acest test vă ajută să vă faceţi o idee despre ceea ce înseamnă controlul respectiv în Germania.

Citiţi şi:

Clasa pregătitoare pentru şcoală, obligatorie în Germania

Cum fentează nemţii autorităţile pentru a-şi băga copilul la o şcoală mai bună?

Ce facem cu copilul în vacanţă dacă nu avem bonă?

Întrecerile şi ambiţiile româneşti ruinează psihicul copilului

O nouă destinaţie europeană este accesibilă românilor din ţară şi din Germania prin intermediul autocarelor Eurolines.

Începând încă din primăvara acestui an, compania a deschis o nouă linie, cea de Dortmund, Germania.

Cele cinci curse săptămânale sunt posibile după preluarea de către Grupul Eurolines a companiei germane Reisebüro Kessler GmbH cu sediul în Siegen.

Reisebüro Kessler GmbH, o companie cu tradiţie specializată în transportul internaţional de persoane, a transportat în anul 2012 un număr de 11.000 pasageri către şi dinspre Germania, cu o frecvenţă de trei curse pe săptămână. Odată cu intrarea în Grupul Eurolines România, această frecvenţă s-a mărit, ajungând la cinci curse pe săptămână, cu posibilitatea ca în sezon să opereze zilnic.

Cursele către Dortmund pleacă din România  în zilele de luni, marţi, miercuri, joi şi sâmbătă. Până la destinaţie, autocarele opresc şi în alte oraşe importante ale Germaniei precum Giessen, Siegen, Gummersbach, Dusseldorf, Duisburg şi Essen.

Preţurile pornesc de la 99 euro bilet/dus, iar biletele se pot cumpăra atât on-line pe www.eurolines.ro cât şi din oricare agenţie Eurolines (în România) sau Intertouring (în Germania).

Celelalte linii operate de Eurolines România sunt: Madrid, Rennes, Paris, Geneva / Grenoble, Frankfurt, Hamburg, Praga / Berlin, Bruxelles, Amsterdam, Milano / Montpellier. În fiecare zi, pe drumurile Europei zeci de autocare Eurolines îi transportă pe pasagerii români în siguranţă şi confort către destinaţiile alese.

Hamburg, un oraş în care oficialităţile îţi indică direcţia în care trebuie să mergi. Drumul şi „potecile” ţi le găseşti singur

„Dialog in Deutsch” – o şansă şi pentru cei care locuiesc ilegal în acest oraş.

Românii aflaţi în Hamburg pot participa la orele de conversaţie care se desfăşoară gratuit în biblioteci, printr-un program oferit cu generozitate de ministerul local al sănătăţii şi familiei. „Generozitate” care îi aduce rezultate bune în statistica străinilor aflaţi aici (cu acte sau fără), pentu că la aceste conversaţii sunt primiţi toţi doritorii, chiar şi cei care locuiesc ilegal.

Programul „Dialog in Deutsch”, lansat cu succes în Hamburg acum mai bine de un an şi jumătate, invită la conversaţie (în mod gratuit) străinii care locuiesc în oraşul din nordul Germaniei. Întâlnirile – la care sunt bineveniţi toţi cei care pot vorbi germana (indiferent de situaţia lor în „Deutschland”- locuiesc legal, ilegal ori se află doar în vizită) – se desfăşoară în bibliotecile din Hamburg, după un program prezentat în pliante şi pe internet.

Programul este adresat cu precădere celor care au timp liber dimineaţa (mamelor ai căror copii sunt la grădiniţă sau scoală, oamenilor în căutarea unui loc de muncă sau celor care fac pauză între două cursuri etc.). Totuşi există şi ore de conversaţie după-amiaza sau la sfârşit de săptămână.

Fiecare îşi caută grupele care i se potrivesc

Pentru cei interesaţi, prima etapă ar putea fi alegerea bibliotecilor la care ar dori să meargă (de obicei cele aflate în relativa apropiere de domiciliu, dar şi Biblioteca Centrală, la care se ajunge uşor, fiind situată în apropierea gării din centrul oraşului). Cum aceste programe de conversaţie (o oră pe zi, una sau mai multe zile pe săptămână) sunt diferite de la o bibliotecă la alta, fiecare doritor poate să-şi facă programul aşa încât să meargă în fiecare zi la o astfel de întâlnire.

Al doilea pas al celor interesaţi va fi alegerea grupelor care li i se potrivesc, după nivelul discuţiilor purtate şi al temelor abordate.  Moderatorii acestor ore de conversaţie sunt germani care fac această muncă voluntar (fără a primi vreo plată), de obicei pensionari, care au trecut printr-o selecţia ca să poată participa la coordonarea orelor. Unii dintre ei încă lucrează (sunt jurnalişti, profesori de muzică sau oameni care au de-a face cu arta etc., aşa că temele sunt pe măsură). Însă, indiferent de profesia moderatorilor, regulile sunt clare la stabilirea unui dialog: în principiu, nu se discută politică ori religie. Desigur, sunt şi ore la care vin imigranţi care de-abia se pot exprima şi care nu înţeleg mare lucru din ceea ce se discută. În timp însă,  grupele se formează de la sine (cei care vor să vorbească într-un alt ritm merg la alte grupe dacă sunt prea mulţi începători, iar aceştia, la rândul lor, vor evita să meargă la întâlnirile celor mai avansaţi).

În orice caz, acest program le poate fi de folos atât celor aflaţi la începutul drumului de învăţare a limbii germane, cât şi celor care au urmat (sau urmează) nivelele B1 sau B2, dar numai dacă iau parte la grupurile în care discuţiile au loc în ritm normal.

Când însă imigranţii ajung însă deja să comunice peste tot în limba germană, când ei se află într-un permanent contact cu această limbă, programul de conversaţie nu mai poate aduce ceva nou. Poate fi cel mult un loc în care întâlnesc vechi cunoştinţe.

O comuniune cu poveşti colorate de viaţă

Întâlnirile de la biblioteci înseamnă uneori mai mult decât conversaţie: oamenii se cunosc, găsesc împreună soluţii în rezolvarea unor demersuri similare în hăţişul birocraţiei germane. Dacă îţi place să cunoşti oameni noi şi să le asculţi poveştile, să afli despre obiceiurile din ţările lor, să le cunoşti mentalităţile, unele dintre aceste ore pot fi chiar fascinante (depinde şi de cine participă). Pot fi adevărate lecţii de viaţă, lecţii ale curajului – despre oameni care au fugit din zonele de conflict sau au avut de înfruntat greutăţi la care cei veniţi aici legal nu s-ar gândi. Unii aşteaptă uneori şi peste zece ani legalizarea situaţiei lor, stând cu teama că vor fi trimişi în orice moment înapoi, deşi copiii lor sunt născuţi şi crescuţi aici.

Dacă de regulă europenii sunt mai rezervaţi la astfel de întâlniri, fiecare răspunzând numai la întrebările „rundei de prezentare”, nici acestea obligatorii (nume, vârstă, ţara de origine, dacă are copii şi dacă este căsătorit, studii, profesie, în această ordine), unii dintre non-europeni îşi povestesc uneori întreaga viaţă. Mulţi dintre ei au trăit deja în alte câteva ţări, alţii se află de zeci de ani în Germania, dar au vieţuit în comunităţile lor fără a încerca să cunoască mentalităţile germane, să se integreze.

Cuvintele curg simplu, la un ceai sau o cafea – pregătite de moderatorii care devin uneori tot mai apropiaţi de persoanele cu care se întâlnesc, o dată sau de două ori pe săptămână, pe parcursul mai multor luni. Cum ar fi şi exemplul unor doamne inimoase de la una dintre bibliotecile hamburgheze, Elke şi Irene, care au invitat la ele acasă cursantele (pentru „o sesiune” de fursecuri, înainte de sărbători). Adeseori, aceşti moderatori oferă informaţii necesare şi sfaturi – referitoare şi la mentalităţile germane – pentru cei aflaţi pe drumul căutării şi definitivării unui traseu profesional în Germania.

Genial! Autorităţile obţin informaţii despre străini cu un minimum de finanţare

Una peste alta, programul pare bun pentru toată lumea: străinii se bucură că există ore de conversaţie gratuite, moderatorii voluntari – că le sunt de folos imigranţilor. Autorităţile, la rândul lor, sunt fericite că au mai bifat un program în strategia de integrare, cu care se laudă în campania electorală.

Imigranţii pot ţine legătura între ei fiindcă, la unele grupe de conversaţie, cei care sunt de acord sunt trecuţi într-un tabel cu datele lor reale – nume, prenume, adresă, număr de telefon (datele urmând să fie distribuite electronic la toţi cei trecuţi pe listă).

În plus, această comuniune pare să fie şi o ingenioasă metodă de a culege „la cald” informaţii despre străinii aflaţi în Hamburg, legal sau ilegal, fiindcă la conversaţii este primit oricine.

La toate bibliotecile, orele de conversaţie încep cu „prezenţa”- un tabel în care fiecare îşi scrie doar prenumele şi continuă cu „runda de prezentare” (pentru cei noi). Nu poţi însă să nu observi că mereu, dintre cei doi moderatori, unul scrie datele personale pe care nou-veniţii le oferă (uneori cu mare generozitate!): vârstă, studii, profesie, câţi copii are, limbile vorbite, de câţi ani persoana cu pricina se află în Germania, ce cursuri a urmat, la ce nivel de studiu al limbii germane este, ce vrea să urmeze în continuare, în ce domeniu a lucrat şi care îi sunt planurile de viitor.

Din timp în timp, moderatorii sunt chemaţi de autorităţile locale care au demarat programul, după cum ne-au povestit chiar unii dintre ei, aducând apoi la orele de conversaţie prospectele oferite de funcţionarii statului. Din câte au lăsat să se înţeleagă, este vorba despre „un instructaj” care li se face periodic şi în care se discută chestiuni legate de desfăşurarea programului.

Manolea a creat o psihoterapie cuantică. Îndrumătorul său de doctorat este Mihai Aniței, președintele Colegiului Psihologilor din România. Acesta face un lobby susținut pentru decontarea psihoterapiei de către asigurările de sănătate. 

Celebrul parapsiholog Aliodor Manolea, care le recomanda politicienilor să umble îmbrăcați în violet, și-a susținut teza de doctorat  la Universitatea București, avându-l drept coordonator pe Mihai Aniței, președintele Colegiului Psihologilor din România.

Teza „Condiționarea psihosomatică. Psihodiagnoză și intervenție psihoterapeutică folosind stările modificate de conștiință” vizează conexiunile dintre fizica cuantică și psihologie, mai precis transformarea potențialelor emoționale în potențiale termice, electrice și electromagnetice.

Mihai Aniței. Sursa: Facebook

Nu înțelegem, din rezumatul acestei teze, publicat pe site-ul Universității București, dacă omul furios sau îndrăgostit ar mai avea nevoie de calorifer, însă vedem că Aliodor Manolea explorează, împreună cu profesorul său, subiecte inedite precum efectele creșterii vibrațiilor asupra a „câte unui corp subtil al ființei umane”; transformarea fenomenelor fizice în fenomene psihice și viceversa; ființele ca „pachete de energie cuantică”; teoria fluidului vital al hipnozei; mintea din centrul cerebral, substanța vitală și alte lucruri bizare.

Subiecții experimentului lui Aliodor Manolea (36 de studenți de la Facultatea de Psihologie a Universității București, șapte băieți și 29 de fete, cu vârste între 18 și 27 de ani) au fost hipnotizați, testați cu detectorul de minciuni pentru verificarea echilibrului emoțional și evaluați la „cuante” și la „tristețea sufletească”.

Facultatea de Psihologie și Științele Educației are un detector de minciuni achiziționat încă din 2008 de la firma Anconeum SRL, pentru circa 40.000 de euro. Firma Anconeum aparținea bucureștencei Simonei Trifu și familiei sale. În 2009, aceasta a devenit conferențiar universitar la Facultatea de Psihologie și Științele Educației, fiind implicată ulterior în mai multe controverse academice, amplu reflectate în presă.

Manolea: număr de identificare 08439

Aliodor Manolea figurează în Registrul Unic al psihologilor cu nr. 08439. El deține treapta de specializare „psiholog sub supervizare”. Manolea a fost cooptat de îndrumătorul său, Mihai Aniței, în comisia de organizare a unuia dintre cele mai mari conferințe pentru psihologi, Psiworld 2012, precum și în boardul revistei Romanian Journal of Experimental Applied Psychology. Manolea este desemnat de studenți drept „locotenentul domnului Aniței”.

Mihai Aniței vrea bani de la asigurările de sănătate

Cei doi specialiști, Aliodor Manolea și Mihai Aniței, validează în teza de doctorat a parapsihologului o metodă de psihoterapie inedită pornind de la așa numitele „vortexuri cuantice” a căror cunoaștere ar ajuta, în opinia lor, la „determinarea corectă a modalității de acțiune sau tratamentul psihocuantic necesar pentru a crea mai mult echilibru și energie superioară în viață”.

Mihai Aniței s-a remarcat în ultima vreme printr-un lobby susținut privind decontarea serviciilor de psihoterapie de către Casa Națională de Asigurări de Sănătate. Dacă lobby-ul lui ar da rezultate, cu sau făcă ajutorul „flăcării violet”, Aliodor Manolea ar putea avea mai mulți clienți la psihoterapie cuantică, pe banii contributorilor la asigurările de sănătate, angajatori și salariați. El ar putea lucra mai cu spor asupra celor trei canale cuantice principale, pe care vechii indieni le-au numit sushumna, ida și pingala (menționate în teza de doctorat), precum și asupra amigdalelor („procesarea emoțiilor în amigdală se realizează cu o viteză dublă față de procesarea corticală”).

Cum funcționează noua terapie cuantică indică Aliodor Manolea în teza sa: „În terapia psihocuantică, într-o primă fază, se realizează o schimbare transformantă ce angajează acele procese mentale generatoare de simptome, acele construcții personale inconștiente în memoria implicită emoțională și, ulterior, se produce depotențializarea selectivă a acestor concepte, oprind producerea simptoamelor. Simultan cu eliminarea constructelor generatoare de simptome se elimină și circuitele neuronale aferente lor (…)”.

Poate că Ministerul Sănătății și Casa Națională a Asigurărilor de Sănătate, dacă este să aloce bani pentru psihoterapie cuantică, vor înțelege pentru ce vor da acești bani, fiindcă noi nu pricepem ce vor să facă domnii Manolea și Aniței cu cuantele și depotențializarea conceptelor. Ne temem chiar că ar putea fi vorba de niscaiva lobotomii mascate, atunci când parcurgem alți termeni din teză: „anihilarea condiționărilor”, îmbrățișarea „adevărului emoțional al noilor situații”, „distribuția electronilor la suprafața corpului”, „descărcări de înaltă tensiune”, „amprente bioelectromagnetice”.

 Creieru’i o hologramă?

Aliodor Manolea a hipnotizat 36 de studenți. Sursa foto: blogul lui A. Manolea

Citate din rezumatul tezei de doctorat a lui Aliodor Manolea:

• „Ființa umană induce o emanație energetică specifică aflată în strânsă legătură cu emanația energetică universală”.
• „Energetica umană, ca de altfel energetica oricărei viețuitoare, se află în strânsă interdependență cu energetica universală din care face parte și din care nu poate fi izolată”.
• „Teoria holografică postulează că, creierul cunoaște o realitate concretă interpretând frecvențele provenite dintr-o dimensiune care transcede timpul și spațiul. Creierul ar fi deci o hologramă care interpretează un univers holografic”.

Declarația din 2010 a domnului Mihai Aniței despre Aliodor Manolea, sursa Hotnews:

”Domnul Manolea este în evidențele Colegiului ca psiholog supervizat. A terminat Facultatea de Psihologie la Oradea. Țin însă să precizez că există o delimitare între psihologie, o știință care și-a dovedit științific validitatea, și alte practici sau pasiuni pe care le au unele persoane. Colegiul Psihologilor se delimitează de orice alte pasiuni au unii dintre membrii forului”, a declarat prof. univ. dr. Mihai Aniței, președintele Colegiului Psihologilor din România.

Romaningermania.ro inaugurează astăzi o nouă rubrică: „Povestiri de emigrant”. În cadrul acesteia, vă prezentăm primanoastră colaboratoare: doamna Felicia Doleanu, un talent literar nativ, care a acceptat ca o parte dintre amintirile sale de emigrant să fie publicate pe Romaningermania.ro.

Felicia Doleanu a avut forța să înceapă, la numai 26 de ani, o viață nouă în Occident, plecând de acasă, în 1990, doar cu un geamantan. A pornit către America, via Germania, înscriindu-se într-o excursie de Crăciun de trei zile. N-a mai ajuns în America, pentru că, mărturisește chiar ea, „socoteala de-acasă nu se potrivește cu cea din târg. Așa că din trei zile s-au făcut douăzeci și trei de ani”. După mai bine de două decenii petrecute în Germania, timp în care a lucrat la diferite restaurante, s-a întors în concediiacasă, a fost încercată de un dor mistuitor față de cei dragi și a revenit în țara de adopție cu bateriile încărcate. Felicia Doleanu își povestește viața din Germania cu umor, talent și optimism.

„Cum arată viitorul meu? Eu îl văd excelent! Fac tot ce vreau, când vreau și cum vreau … Mă bucur de fiecare clipă, fie că muncesc, dorm, mă plimb, citesc, ascult muzică, mă distrez cu amicii … Sunt foarte altruistă și iubesc să dăruiesc, să fac celor din jur surprize plăcute! Am un optimism debordant … Nu-mi uit niciodată zâmbetul acasă! Mă supăr foarte rar, dar mă supăr bine … Sunt un adevărat dragon: scuip foc și pară, apoi zâmbesc din nou. Mulțumesc lui Dumnezeu pentru tot ce mi-a dăruit, iar dacă aș putea să dau timpul înapoi, cu mulți ani … aș face totul exact așa cum am făcut! Nu regret niciodată deciziile mele (deși e o adevărată tortură să iau una). Le șlefuiesc ca pe un diamant, dar merită, indiferent cât timp îmi răpesc! Deci viitorul meu, ca și trecutul, ca și prezentul, nu poate fi decât minunat, pentru că nu e loc pentru altceva”, spune Felicia Doleanu. 

Din ciclul „Sunt plină de amintiri”, de Felicia Doleanu

Felicia Doleanu

După multe ore de muncă în viteza a cincea îmi zice șeful:

- Felicia, te rog să probezi tu noul vin, să-mi spui cum ți se pare!

 Eu probez o juma´ de pahar și-l simt așa, cum se răspândește prin mine, cum mă gâdilă pe cerul gurii cu arome de Saugvinion și parcă de măr delicios auriu … Îmi plescăi limba și zic: e grozav! El zice: hai să mai bem unul! Eu mă lupt cu diavoletul din mine și zic: NU. Plec, îmi iau o bucată de ciocolată amară, încep să o molfăi, dau drumul la motor și, după nici 200 de metri, văd lumini albastre, roșii și STOP! Să vă spun ce am simțit? Nu-mi ajunge o noapte! Opresc mașina, vreau să cobor, uit să trag frână de mână, îmi fuge scaunul de sub cur, îmi cade geanta, o ridic, cade portmoneul, se împrăștie totul pe jos … Întuneric beznă … Un polițist lung de doi metri mă ajută cu un fascicul de lumină să-mi adun calabalâcurile, în timp ce colegul lui mă orbește. Cer voie să-mi pun ochelarii de soare, că nu văd nimic. E trecut de miezul nopții! Polițistul zâmbește amabil.

 - ACTELE LA CONTROL !

 - Ce acte ?

- Talonul!

- Ăhă! Stați puțin, că am două!

- Cum două?

- Am două mașini! M-ați luat așa repede și m-ați orbit cu chestia aceea, că nici nu știu cu ce mașină sunt! Polițistul se uită la spatele mașinii și zice:

- Cu asta sunteți …cu FS…bla-bla …

- Ok!

- Permisul?

-Ăhă! Stați că am două! (… și iar mi se împrăștie portmoneul pe jos cu toate cărțile de credit, permise, asigurări .. etc! ) Polițistul îmi ține lanterna să le adun …

- Ați băut? – mă întreabă ca un cunoscător.

-Bineînțeles! – răspund jignită.

- Aveți și Ausweiss ?

- Am două! Se uită sceptic la mine și-mi zice: toate actele acestea sunt legale?

- Da! Pe cele care le am la mine, am grijă să fie „adevărate”, dar mai am și acasă … din acelea „false”!

- Vă rog să mă urmați, să facem un test! Și-mi dă să suflu în muștucul acesta …Trei tentative eșuate! Schimbă muștucul și suflă unul din polițiști! Aparatul funcționează. Indică 0,00! Ar fi fost culmea să indice alcoolemia mea! Aș fi căzut pe jos de râs. La a patra încercare, se mișcă și la mine: 0,34!

- Vă mulțumim doamnă! Conduceți liniștită! O seară frumoasă.

(Să conducă mă-ta liniștită, după ce suflă de patru ori în rahatul ăla! – aș fi vrut să-i spun.)

- Fiți amabil, dacă aveam mai mult de 0,5 % … ce se întâmpla?

- Vă conduceam noi acasă, luați o amendă de 500 euro și renunțați la permis pentru o lună, în următoarele șase luni (la alegere!).

- Ăha! Pot să păstrez muștucul ăsta?

- Sigur doamnă! Și nu uitați: există întotdeauna „o primă dată”!

Ai dracului! Prin ce-am trecut! Cred că mă las de băut …!

Doamna Felicia Doleanu este cititoare fidelă a Romaningermania.ro și totodată un talent literar nativ, care a acceptat ca o parte dintre amintirile ei ca emigrant să fie publicate pe acest site.

Inaugurăm, cu această ocazie, o rubrică dedicată povestirilor cititorilor noștri, care doresc să transmită celoralți români gândurile și experiențele lor. 

Un sfat pentru românii care vor să vină la muncă în Germania: “Şi în România sunt încă foarte multe de făcut, să ne suflecăm mânecile şi să nu ne vindem pe doi bani!” 

Un sculptor şi restaurator din Sibiu, stabilit în Hamburg, îşi foloseşte mâinile ca pe o prelungire a sufletului, pentru a da lemnului contur. Mobilierul din secolele trecute prinde viaţă, urmând modelele originale din fotografii uitate de timp.

Deşi a avut dintotdeauna talentul de a sculpta, Csaba Csiszar nici nu s-ar fi gândit în copilărie sau adolescenţă că va ajunge să lucreze la un asemenea nivel în Germania. Este deja de 30 de ani aici şi a avut comenzi de la mulţi iubitori de artă din Hamburg sau din împrejurimi. De altfel, sibianul nostru este unul dintre puţinii restauratori din nordul Germaniei care recondiţionează mobilă de artă (începând cu secolul XVI).

Csaba Csiszar nu este doar un artist desăvârşit, ci şi un om deosebit de modest, care nu a uitat niciodată de unde a plecat şi care ne poate oferi adevărate lecţii de viaţă nouă, celor aflaţi la început de drum în Germania sau celor care vor dori cândva să vină în această ţară. Unul dintre cele mai preţioase sfaturi ale sale este acela de a chibzui bine înainte de a pleca din ţară şi, dacă totuşi alegem să plecăm, “să nu ne vindem pe doi bani“.

Când priveşti lucrările lui Csaba Csiszar, care pot fi definite printr-un singur cuvânt –  artă, te întrebi fără voie de unde îi vine această putere de a înnobila lemnul vechi cu  formele secolelor trecute: de la minte şi capacitatea de a reda formele şi contururile până în cele mai mici amănunte sau de la divinitate? Răspunsul îţi vine dintr-odată, când îl vezi excutând modelele fine ca o broderie pentru un scaun Ludovic al IV-lea. Talentul său, susţinut de un suflet nobil, poate fi înţeles numai ca dar primit de la Dumnezeu. Căci această perfectă coordonare dintre mâinile care lucrează (cu peste 100 de dălţi pentru sculptură de diferite mărimi!) şi ochi-minte-suflet nu poate veni decât de sus.

A plecat din România la 28 de ani

Artistul lucrează relaxat, povestind momente din cariera sa profesională cu seriozitate, dar şi cu multe accente de umor.

Atelierul său este luminos, cald, iar antichităţile îţi dau senzaţia că eşti în alt timp.

Nu poţi să nu-ţi imaginezi că, dacă obiectele în care investeşte atâta talent Csaba Csiszar ar fi păpuşi din lemn, ele ar fi capabile să prindă viaţă precum Pinocchio al lui Gepetto, la câtă dăruire şi sacrificiu ale maestrului înglobează.

Muzica clasică şi ceaiul făcut de Corinna Csiszar , soţia lui Csaba – şi servit în ceşti de porţelan frumoase ca nişte mici bijuterii – , întregesc atmosfera plăcută. De altfel, cei doi soţi se completează atât de bine, încât poţi simţi susţinerea şi rolul avut de Corinna în atelier. Dacă Csaba (sau Ciobi, cum îi zic prietenii) este artistul, Corinna reprezintă „sufletul” acestei firme!

Povestea artistului „curge” simplu, cu seninătatea omului trecut de tânăr prin multe încercări ale vieţii. S-au căsătorit devreme, abia trecuţi de 24 de ani. „Eram doar doi tineri îndrăgostiţi, nepregătiţi pentru viaţă”, adaugă Corinna, cu nostalgie.

S-au mutat la Hamburg trei ani mai târziu, la rudele deja stabilite aici legal (având rădăcini germane). Era perioada comunistă şi nu şi-au putut aduce prea multe lucruri din ţară: au venit doar cu un geamantan şi cu copilul de doi ani în braţe: o fetiţă. Între timp, fiica lor a crescut, fiind acum absolventă a Facultăţii de Drept din Hamburg.

Ce mai păstrează din România – şi au transmis şi fiicei lor este – , spune Csaba, „capacitatea de dăruire, limba română, omenia şi dragostea de pământul pe care ne-am născut”. „Important e să nu uiţi de unde ai plecat”, adaugă Corinna.

Talentul, dublat de seriozitate şi de muncă

Stabilit în Hamburg, Csaba şi-a desăvârşit aici studiile din România, urmând cursurile de restaurator la Centrul European de restaurare şi conservare a mobilierului şi monumentelor istorice (Europaeischen Zentrum fuer Denkmalflege). A lucrat 13 ani la firma de restaurare a mobilei „Erich Dohrendorf”, care poartă numele celui care a fondat-o, în 1938. A pornit „de jos”, ca simplu angajat, iar în 1998 a preluat firma, devenind propriul său şef, fiind în acelaşi timp şi membru al Asociaţiei profesionale a restauratorilor din Hamburg.

„De fapt, Corinna este şeful”, îi place lui Csaba să glumească, punctând că soţia lui se ocupă de toate lucrurile organizatorice şi de întâlnirile cu clienţii. „Important e să-i câştigi încrederea clientului, prin seriozitate şi calitatea produsului finit. În acelaşi timp, contactul direct cu clientul este foarte important. Clienţii mulţumiţi vor prezenta mai departe firma, aceasta fiind cea mai bună reclamă”, spune Corinna.

Cu talentul său înnăscut, Csaba poate trece cu uşurinţă de la un registru la altul: de la restaurarea unor piese de mobilier trecute prin timp (şi care şi-au pierdut din strălucirea şi folosinţele lor) şi până la crearea altora noi după poze îngălbenite de timp sau chiar până la aurirea sculpturilor.

Deşi realizarea unor asemenea piese nu este la îndemâna oricui, totul este prezentat cu reţinere şi modestie, discret, ca şi în pagina sa de internet: www.restaurator-dohrendorf.de

Dacă despre sine nu vorbeşte prea mult, Csaba subliniază cât de importantă este familia, care te susţine în ceea ce doreşti să realizezi. „Familia este oxigenul vieţii şi izvorul imaginaţiei”, spune artistul Csaba.

„Mulţi români «uită» româneşte după 3 ani”

Corinna şi Csaba Csiszar pun un accent deosebit pe păstrarea limbii române „curate” de către emigranţii români, care nu trebuie să vorbească o neelegantă româno-germană.

Ei se referă la cei care combină în fraze, de-a valma, cuvinte româneşti şi  germane, astfel încât nu se mai înţelege nimic. „E ca o salată, e greu de înţeles şi pentru un român, şi pentru un german”, zice Csaba. O categorie aparte o constituie românii veniţi de doar câţiva ani care brusc „uită” să mai vorbească româneşte: „De parcă le-ar fi ruşine de limba lor maternă”.

Csaba Csiszar: “Viaţa e ca o partitură: unii cântă la Stradivarius, alţii la pănuşii de porumb”

- Rep: Glumiţi mereu. Cum vă ajută în viaţă acest mod relaxat de a privi lucrurile?

- Csaba Csizar: Uiţi de necazuri. Viaţa e ca o partitură: unii cântă la Stradivarius, alţii la pănuşi de porumb.

- Când v-aţi dat seama că aveţi acest talent de a sculpta? Care au fost primele dumneavoastră „lucrări”?

- Am lucrat de când mă ştiu: în lut (în copilărie), lemn… Am lucrat atît de multe, că nici nu-mi mai aduc aminte. Cred că am lucrat şi înainte de a mă naşte (râde).

- Ce reprezintă Sibiul pentru dumneavoastră şi pentru familia dumneavoastră? Unde vă simţiţi mai bine, în Hamburg sau la Sibiu?

- Noi ne simţim acasă atât la Hamburg cât şi la Sibiu. Dar suntem mai legaţi de realităţile germane.

- Cum e să fii propriul tău şef (faţă de cum era înainte, când era firma altcuiva)?

- Foarte greu. Foarte multă răspundere şi o permanentă bătălie pentru existenţă.

- Care e cea mai importantă lecţie pe care i-aţi dat-o fiicei dvs, când era copil?

- Sunt mai multe: modestia, omenia, cinstea şi încrederea. Acestea sunt cele patru reguli de viaţă importante.

- Ţineţi legătura cu oameni de artă din România?

- Da, cunosc mai mulţi şi întreţin relaţii de prietenie cu doi într-adevăr eminenţi în artă: marele sculptor Eugen Petri din Ploieşti, care are lucrări în toată lumea, chiar şi la Hamburg. În acelaşi timp, şi cu recunoscutul pictor şi grafician Eugen Dornescu din Sibiu.

- Ce cunoaşteţi despre restaurarea şi întreţinerea mobilierului şi operelor de artă din secolele precedente, în România?

- Informaţiile mele, obţinute de la persoanele aflate în domeniu, denotă că lipsesc atât cunoştinţele aprofundate de restaurare, cât şi experienţa în domeniu.

- V-aţi pus întrebarea: ce este de făcut pentru ca situaţia din ţară să se schimbe?

- Ar trebui să se pună mai mult accent pe păstrarea şi conservarea bunurilor neamului românesc. Iar tinerilor din România să le fie insuflat interesul pentru artă şi frumos. Noi ne vom duce după strămoşii noştri, dar nepoţii nepoţilor noştri trebuie să vadă şi să simtă creaţiile de artă ale strămoşilor lor. 

„Am început aici de la zero, în 1983, lăsând la Sibiu totul”

- V-aţi stabilit în Hamburg de tânăr, împreună cu familia. Acum aţi trecut de 56 de ani şi povestea dumneavoastră poate fi considerată una de succes. Ce greutăţi aţi întâmpinat şi care este cea mai pregnantă amintire din acea perioadă a tinereţii, când eraţi nou-venit aici?

- Integrarea, limba germană, chiar şi cultura nordicilor (deşi eram familiarizaţi de la Sibiu). De altfel, ascendenţii noştri sunt germani, maghiari şi români. Greutăţile sunt multe, indiferent în ce loc trăieşti, dar cu înţelegere le treci pe toate.

- Ce v-a ajutat cel mai mult în acele momente?

- Credinţa că vom reuşi precum şi familia unită. Ne-am fixat ţeluri pe care ştiam că trebuie să le atingem. Faptul că am început aici de la zero, în 1983, lăsând la Sibiu totul: prieteni, tinereţea (cei mai frumoşi ani), părinţii, fraţii.

- Care rămâne cea mai dragă lucrare a dvs.? Unde se află în acest moment?

- Copilul meu (râde). Referitor la mobilier, sunt multe lucrări şi împărţite în toată lumea.

- V-aţi gândit vreodată să faceţi mobilă pentru iubitorii de artă din România? Dacă da, aţi lucra şi pentru oameni politici (de exemplu Adrian Năstase este cunoscut ca un iubitor de artă) sau chiar și pentru Gigi Becali? 

- Arta nu are culoare politică, există doar iubitori de frumos. Să restaurezi o mobilă înseamnă să bucuri fiecare suflet, indiferent de starea materială (bogaţi sau oameni mai simpli). Pe mine mă bucură să salvez un obiect de la distrugere sau pierdere şi n-am refuzat nici o comandă.

- Site-ul nostru se adresează românilor stabiliţi în Germania dar şi celor care intenţionează să se vină  aici. Ce sfaturi le-aţi da?

- Noi am venit de tineri aici şi în alte timpuri (înainte de ’89), dar nu trebuie să uităm că şi în România este nevoie de profesionişti buni şi serioşi. Şi în România sunt încă foarte multe de făcut, să ne suflecăm mânecile şi să nu ne vindem pe doi bani! Cetăţenii din România care nu au reuşit să se integreze în ţara lor (în sensul de a avea succes, a face o carieră), nu se pot integra nicăieri, indiferent în ce ţară vor să se stabilească ori (doar) să lucreze.

- Vă mulţumesc!

- (cu un zâmbet) Mulţam fain se spune la Sibiu.

Articol realizat de Gabriela Palade

N.R. romaninGermania.ro inaugurează această rubrică a poveştilor de succes pe piaţa germană a muncii în sprijinul celor care îndrăznesc să viseze la reuşita dobândită cu trudă într-o ţară străină. Oamenii cu care ne mândrim vor vorbi despre realizările lor, îşi vor mărturisi experienţele, aşteptările, neîmplinirile şi vor oferi sfaturi preţioase românilor care se încumetă să le calce pe urme.

Produsele fără gluten sunt foarte scumpe și în Germania

Celiachia (Zöliakie) este boala pe care o poți avea fără să știi.

Produsele fără gluten comercializate în Germania sunt mult mai variate și aproape la jumătate de preț comparativ cu cele existente pe piața românească.

Celiachia este boala celor care pot trăi precum oamenii sănătoși. Condiția este doar să țină, pe viață, o dietă fără gluten. Diagnosticul de celiachie nu aduce doar renunțarea la pâine, paste făinoase sau dulciuri, ci este mult mai mult decât atât. Glutenul se poate afla în orice produs, de la ketchup la brânzeturi, sucuri, conserve, ciocolată și până la pasta de dinți, șampoane, medicamente, așa că puține alimente sau cosmetice din supermarketuri mai pot fi consumate de cei bolnavi. Produsele fără gluten sunt de câteva ori mai scumpe decât cele normale, nu numai în Germania, ci în toate țările occidentale. Chiar și așa, produsele fără gluten comercializate în Germania sunt mult mai variate și aproape la jumătate de preț comparativ cu cele existente pe piața românească.

Consumul glutenului, atunci când ai celiachie, determină tot felul de simptome (dureri, stări de oboseală etc.), dar poate conduce la diverse complicații și la îmbolnăvirea gravă. Mulți dintre cei care suferă de celiachie nici nu știu că sunt bolnavi; în Italia, de pildă, doar un celiac din șapte este diagnosticat. În alte țări, suferă de această boală o persoană la peste o sută de locuitori (Irlanda, Finlanda) sau una la 500 de locuitori (în Germania și Danemarca). Unul dintre 133 de americani are celiachie, în timp ce în Olanda, Suedia, Italia există un asemenea bolnav la aproape 200 de locuitori.

Lupta cu dușmanul nevăzut

Diagnosticul. Este acel moment în care o mână uriașă, nevăzută, te smulge din prezent, îți răstignește planurile de viitor și te aruncă într-un spațiu parcă fluid. Vrei să mai simți pământul sub picioare. Să ai măcar un punct de sprijin, în răgazul dintre două respirații. Nu-l găsești. Parcă ai pipăi numai întuneric. Este doar teama. Până la aflarea diagnosticului rămâne mai bine de o lună și jumătate de durere și teamă transfixiantă. Viața de dinainte se află în linia a doua, în timp ce tu lupți, în prima linie, cu un dușman nevăzut: glutenul. Și cu o boală pe viață – celiachia sau Zöliakie, așa cum îi zic nemții.

„Mamă, mă doare burta!”

Atâtea fire de viață, atâtea drumuri care nu știi unde duc, atâtea întrebări! – toate împletite, strânse, răsucite într-un ghem de teamă din trecutul apropiat. Nu știi ce amintire să atingi. Este ca și cum orice fir din acel ghem ai alege, te-ar putea electrocuta. „Mamă, mă doare burta!” Așa începe zbaterea. Te întrebi de ce Dumnezeu nu lasă părinții să poarte ei durerile copiilor. „Poate că am mâncat prea mult”, găsește, așa întinsă pe pat, o explicație care să risipească îngrijorarea mamei, cu bunătatea celor care se gândesc mai întâi la alții și cu fața ei mică de Albă că Zăpada. Sunt singurele momente în care nu-i mai râd ochii. Momente care au apărut de vreun an și se repetă tot mai des. Ecografia, a doua după câteva luni, arată că totul ar fi în ordine. Și analizele de sânge. În cele din urmă, când durerile apar după fiecare masă, iar oboseala nu mai poate avea nici o explicație, primim trimitere pentru Spitalul de copii catolic. După programarea obligatorie, așteptăm.

„Mă scuzați că pun atâtea întrebări”

Imagine din spital

Din acele drumuri la spital a mai rămas doar imaginea medicului, însoțit mereu de un zâmbet, nu știi dacă vine din ochi sau și din lumina feței. Acest zâmbet îți inspiră  încredere, este ca o încurajare continuă. În umbra zâmbetului său, parcă nimic rău nu se poate întâmpla (și acum, post factum, orice gând către acel medic e ca un „Danke!”, dar fără silabe). Medicul vrea să știe multe, să adune gânduri, încercând să înnoade un fir nevăzut, parcă cerându-și mereu iertare: „Mă scuzați că pun atâtea întrebări”. Îi spui tot ce știi, pentru prima dată te bucuri că poți observa mult, în detaliu. Pare să aibă o idee despre această boală parșivă, fiindcă dictează sigur pe sine analizele care vor urma. În țara în care medicii te sună acasă ori pe mobil, prima veste vine printr-un mesaj. Mesaj lăsat taman atunci când mobilul se odihnea descărcat într-un buzunar, purtat în viteza unui tren ieșit în afara orașului, tăind în două părți peisaje, forme și culori de septembrie. Parcă simți acel zâmbet ca pe o încurajare continuă, dincolo de cuvinte. „Au venit primele rezultate, sunt așteptate și altele, ne auzim săptămâna viitoare”.  Răspunsul final vine tot într-o vineri după-amiază, la ora la care funcționarii publici germani sunt demult acasă. Auzi o înșiruire de cuvinte, referirea la o posibilă boală, este emis în eter un posibil diagnostic. Atunci când este însă pomenit sistemul imunitar, mintea ți se golește brusc, parcă refuză să mai priceapă. Este doar o presupunere, trebuie să mai facem investigații – mai auzi din mesaj. Întrebi cum se numește boala. Chiar dacă diagnosticul nu e încă sigur, insiști: „numele bolii, vreau să citesc ce înseamnă”. „Zöliakie“ vine răspunsul. Ca bătaia unui ciocan în auz.

Sentință „pe viață”

Nici nu ai închis bine telefonul și începi să cauți pe google: „Zöliakie”. Citești și nu știi dacă vezi sau nu mai poți vedea tot, până la capăt. „Pe viață”, „pe viață”, „pe viață” – ticăie în timpan, în  creier, în sânge. „Mamă, uite ce desen am făcut pentru ține!”. Vorbești și te auzi vorbind, te observi, ai grijă să nu-ți tremure vocea. Mai târziu, cauți iarăși. Imaginile văzute pe internet îți rămân în minte: acele straturi interioare ale intestinului subțire, distruse la contactul cu glutenul. Îți vin în minte cuvinte atât de des repetate: „Mamă, am obosit”. Și atunci este ca și cum ai ști, nu-ți mai poți amăgi gândurile cu speranța că „poate că nu e nimic”, așa cum nu te poți agăța de un sloi de gheață atunci când soarele arde, decât pentru scurt timp.

Imediat, pleci să cauți mâncare fără gluten. Ca și cum te-ar apăsa vina pentru orice bucată de pâine. „Îi face rău”, îți amintești în fața brutăriilor, fără să înțelegi până la capăt ce fel de rău. Este ca și cum un nor s-a abătut asupra ta și ți-a învălmășit gândurile. Nu știi mai departe, totul pare nesigur. Cumperi „Glutenfrei” și parcă este puțin mai bine.

„N-am mai putut să-i dau ceva cu gluten, după ce am citit”, îi povestești medicului, la următoarea întâlnire. Îți spune că diagnosticul poate fi confirmat doar după ce vor vedea exact intestinul. Procedura este ușoară. Fetița va fi adormită, nu va simți nimic. Până atunci, ea trebuie să mănânce cu gluten, cere medicul. Încă puțin. Va avea timp apoi – toată viața – pentru dietă. Copilul se bucură, tu cumperi din nou toate cele de mai înainte. Cu inima strânsă.

Urmează un timp care vrei să treacă, ca să știi sigur, dar să se și se oprească acolo acel timp. Încă nu e pus diagnosticul, de parcă asta ar mai putea schimba ceva!  Trece mai bine de o săptămână în care timpul pare suspendat.

Echipa de spital perfectă

Saloanele pentru copii

Pregătirea procedurii prin care medicul va vedea imagini clare înseamnă încă un drum la spital doar pentru explicații și hârțoage. Afli tot ceea ce urmează, pas cu pas, i se explică și copilului ce se întâmplă și mai ales semnezi o mulțime de hârtii. Pentru anestezie, îți dai acordul scris după ce citești riscurile, iar anestezistul îți explică în detaliu ceea ce va face. Mai sunt câteva zile până în ziua în care vei ști exact. Totul va avea loc la spital, dar fără internare. Durează doar câteva ore. Din momentul în care ai dat, la intrarea în clinica de zi, cardul de asigurare și ai semnat, totul se întâmplă într-o ordine de care te lași purtat. Ca o întâmplare pe care n-o mai trăiești tu, ci „te trăiește” ea pe ține.  Ești invitat și însoțit în salonul luminos, curat, alb. Aici se află dulapul în care pot fi puse hainele, lucrurile. Un scaun pentru mamă, lângă pat.

Urmează pregătirea: copilului i se povestește, tot: acum îți va veni somn, oboseală, mergem în sala de operații, unde mama nu are voie. Acolo vei dormi, iar când te vei trezi mama e lângă tine. E bine așa? Râde. E bine. Ține în brațe ursul preferat, cu care doarme. Apoi vine altcineva și plecăm cu patul pe roți. Holuri, lift, halate albe. Înregistrezi, pe traseu, imagini: personajele din basme desenate pe pereți, joaca unor copii. De la ușa asta, mama nu mai are voie. Ba da, însă doar câteva clipe. Saluți echipa în albastru-verde. Sunt mai mulți și nu le poți vedea decât ochii. Auzi cum îi zic fetei pe nume, o întreabă despre ursul de pluș. „Cum îl cheamă?” Te îndrepți spre ieșire. „Vă simțiți bine?”, întreabă însoțitoarea, și nu mai știi dacă ți-a văzut tremurul bărbiei sau privirea. La răspunsul afirmativ, continuă: timp de 30 de minute, puteți sta aici la cofetăria-restaurant, puteți să vă plimbați pe afară ori să vă întoarceți în salon. Nevoia de aer proaspăt. Apoi, din nou, salonul. Până vine invitația. „E încă devreme, dar puteți merge să așteptați acolo, vă conduc”. Din nou holurile – străbătute cu gândurile împrăștiate – , până în sala în care mai multe mame veghează lângă copiii care trebuie să se trezească. Nemțoaicele citesc câte o revistă, cele care n-au părul blond își ating copiii, ușor, sau îi privesc. Poate nu știu destulă germană ca să citească ori nici n-ar vedea bine rândurile.

Este adusă și fetița, într-un somn de înger. „Mama e aici”, spui în șoaptă, știind că va auzi înainte să se poată mișca ori va deschide ochii. Îi atingi fruntea până spre tâmple și din momentul acesta tot ce mai există în încăpere devine difuz. Contururile apar la loc doar atunci când vine cineva, se prezintă și spune că totul a decurs bine. Apoi și anestezistul: e totul în ordine. Apare și medicul, cu zâmbetul numai în privire de data asta. Și cu o poză. „Așa arată intestinul subțire pe dinăuntru: neted. Zöliakie – o să vorbim în liniște. De acum poate să mănânce fără gluten”. Hârtia oficială va veni abia atunci când va fi gata rezultatul biopsiei. 

Altcineva stabilește data următoarei întrevederi cu medicul, programând în aceeași zi și consultanța pentru alimentație: „ca să nu faceți două drumuri”. Primești biletul cu ziua și ora. Și scutirile medicale pentru acea zi. Dacă mai este necesar ceva, trebuie numai să spui. Altă persoană ia patul pe roți împingându-l ușor și parcurge drumul invers, spre salon. Copilul primește ceva de mâncat și de băut, urmează povești și soarele ne mângâie blând, prin ferestrele curate și largi. Aducând parcă un fel de ușurare.

Lași grijile deoparte, pentru altă dată. „Nu acum”! Este ca și cum ai închide o ușă. Spui „Stop”, lăsând totul pentru alte zile. Astăzi ajunge atât. Mai vine cineva să se asigure că totul e bine. S-au perindat atâtea persoane în cele câteva ore, dar parcă ar fi fost una singură. „Echipa perfectă”, îți trece prin minte. „Exact ca în teoriile de management”. Este ca și cum, odată cu semnătura de la intrare, te lași total în grija ei. Și oamenii din echipa perfectă te poartă de colo-colo, te invită, te duc, îți spun, îți scriu. Nu trebuie să faci nimic, ajunge să fii acolo chiar și așa, într-o așteptare, cu mintea golită de orice gând. De parcă personalul spitalului nu ar fi doar pentru cei mici, ci și pentru a mângâia direct sufletul părinților ajunși aici cu copiii lor.

La ieșire, vezi crucea profilându-se pe cerul senin. Nici n-ai intrat în capelă. După câteva ore, acasă, ziua continuă frumos. Cu multe cărți, efortul fizic fiind interzis. Și soarele care mângâie din plin ferestrele mari, mari. Ajunge până în suflete.

„Aveți voie să faceți greșeli”

Este totul nou, ca și cum ai intra într-o lume despre care nu știi nimic și căreia trebuie să-i înveți regulile. Seară de seară, citind câte ceva despre boală, apăr crâmpeie de imagini de la 2-3 ani: „Mă doare burta”. Îți amintești și de consultațiile la pediatrul din acea vreme, când totul părea în ordine. Acum toate capătă un sens. Oboseala și durerile au, în sfârșit, o explicație. „Cum o putea să facă atâtea, să învețe atât de bine, ca și cum n-ar avea nimic?”, îți trece prin cap pe neașteptate, știind și cât de bine învață la unele materii. Îți amintești însă și momentele de sfârșeală. De zilele în care trebuia să stea întâi întinsă în pat câteva minute, înainte de a putea pleca spre școală.

Când ajungi la spital, deja știi multe. O sală albă, doi părinți și copilul care ascultă cu atenție. Medicul explică liniștit, cu răbdare. Ar părea că nici nu mai are nimic altceva de făcut. Nu se grăbește. Spune că are peste 500 de asemenea pacienți, deși boala e atât de rar întâlnită. Și greu de diagnosticat, atunci când nu există simptomele clasice. „Nu înseamnă că medicii care nu descoperă nu sunt buni”, încearcă el să-și scuze confrații. Iei notițe, primești informații scrise și îndemnul să te înscrii în asociația celor cu celiachie („Deutsche Zöliakie Gesellschaft e.V”).

Poți suna la spital pentru orice întrebare, poți face programare atunci când simți nevoia. Poți să-i scrii pe email medicului, atunci când ai întrebări (și vei vedea că răspunsul vine doar câteva ore mai târziu, iar tonul este cald, ca o încurajare). Următorul control – în trei luni. Apoi consultanță, ca să afli despre noua dietă. În următoarele luni, trebuie să mănânce nu doar fără gluten, ci și fără lactoză. Dieta este vitală pentru viața copilului („lebensnotwendig”). Poate fiindcă boala este atât de avansată?! „Marsh 3”, avea să scrie în hârtii. Adică o formă severă.

La consultanță îți înghiți lacrimile atunci când auzi: „Și părinții au voie să greșească, probabil că veți mai face greșeli la început, e normal”. Apoi, pe același ton: „Veți simți, probabil, că nu mai puteți, că e greu, că e imposibil. Așa pare la început. După două-trei luni va fi mai simplu”.

„Prăjitură, rămas bun!”

Produse speciale fără gluten

Așadar, e normal să te apuce disperarea, să fii încercat de senzația că nu mai știi încotro să o iei sau pe care drum să mergi. Este în limite normale, se regăsește în statistici. „Dacă vreți, copilul își poate lua rămas bun de la ceva care îi place în mod deosebit (o prăjitură, o ciocolată, orice) și care nu există în varianta fără gluten: îi mai cumpărați o dată, ca să știe că e pentru ultima oară”.

Prima consultanță aduce altceva nou, după ce ideea „fără gluten” devine deja acceptabilă. „Toate tăvile și uneltele folosite la bucătărie mai înainte vor fi schimbate, fie că sunt din lemn sau plastic. Doar cele de sticlă și porțelan pot rămâne, oalele și cratițele. Tăvile  – mai bine nu vor fi păstrate. Pot fi urme de gluten în orice se va mai coace în ele”.

Renunți la toate, pentru siguranță, înlocuindu-le cu unele noi. Întrebi, amar, dacă aragazul și frigiderul ar putea rămâne. Da, doar curățate bine. Și în frigider produsele cu gluten trebuie depozitate separat, învelite și împachetate. Și atunci hotărârea de a renunța la gluten vine de la sine, este firească. Este ușor de luat, pentru a nu exista în casă, pentru copil, ispita alimentelor interzise.

Gluten în șampon, în detergentul de vase și în pasta de dinți

Într-o săptămână, altă consultanță – întrebări, răspunsuri. Ai senzația că nici nu mai poți formula întrebările, vrei direct rezolvările. Acestea ar putea veni mai simplu, cu un ajutor: cărțile editate de societatea celor care au celiachie. Sunt sute și sute de pagini cu toate produsele permise, de la mâncare, băuturi și până la cosmetice și medicamente. Te înscrii în societate - adică suni, aștepți formularul, completezi hârțoagele și le trimiți înapoi, plătești cotizația. Apoi aștepți iar pachetul cu cărți cu nerăbdarea cu care n-ai așteptat, încă, vreo carte. Până atunci, cumperi doar câteva lucruri pe care scrie „Glutenfrei”, „Lactosefrei”. Ca să nu greșești.

Începi să privești atent etichetele, să citești toate ingredientele, chiar și fără lupă. Câte prostii mănâncă oamenii fără să știe! Să faci cumpărăturile durează acum mult. Uneori, după o oră de citit etichete, îți vine să lași coșul acolo, pe sfert sau pe jumătate plin și să pleci. Să dispari, să alergi, să fugi desculță în parc, să nu mai vezi etichete, culori, substanțe cu nume ciudate. Cam așa te simți de câte ori mergi la supermarket, până vin cărțile. Citești etichete până simți că nu mai poți, apoi plătești repede și ieși. La aer.

Încă dinainte să primești cărțile, înțelegi că glutenul poate fi cam peste tot: chiar și în șampon, în detergentul de vase sau în pasta de dinți. Este și în sucuri, în alimente care n-ar avea la prima vedere nimic de-a face cu cerealele. Ești ca într-o luptă continuă: aproape că nu te mai preocupă altceva.

Durerile nu mai apar chiar după fiecare masă, însă tot își mai fac simțită prezența. „Mamă, mă doare burtă!”. Atingi obrazul alb, așa cum e copilul, întins, și te copleșește neputința. Te înfășoară și te strivește. De parcă ai obosi deodată, până la inimă. Apar teama, întrebările: „dacă nu pot, dacă nu voi reuși, până la urmă?”

„Toți părinții cred asta, va trece, în 2-3 luni…”, îți amintești ce ți s-a spus la spital. Apoi vine senzația că ai rupe orice din tine că să schimbi ceva. Dar nu poți.

Zile și zile de întârziere, din cauza birocrației și a proastei organizări

Magazinele scumpe au mai multe alimente fără gluten

Peste tot unde copilul poate primi ceva ce conține gluten – la școală, la medicul pediatru etc.  trebuie să anunți că dieta este vitală pentru viața lui, chiar dacă hârtiile de confirmare de la spital vor veni mai târziu. Cauți pe site-ul firmei de la care alegeai până acum meniul zilnic al copilului de la școală. Le scrii celor de la firmă că pentru copilul tău este necesară o dietă fără gluten, apoi suni. Cineva de la celălalt capăt al firului te asigură că va primi mâncare fără gluten. În săptămâna următoare afli că nu s-a schimbat nimic. Suni iarăși la firmă. Acesta este abia începutul unui drum de câteva zile. Un drum încâlcit, aproape imposibil de parcurs pentru un om care nu are experiență în a dezlega asemenea ițe. Reușești să faci toate acestea pentru că primești un ocean de înțelegere, care contrazice prejudecata că nemții sunt „reci și insensibili”. Primești, de asemenea, sfaturi („Rezolvați-vă mai întâi problema asta, e cel mai important”) și sugestii – unde poți apela, cine poate rezolva problema.

Preferi să faci singură toți pașii, mergând din aproape în aproape, ca în investigațiile jurnalistice de pe vremuri. La firma afișată pe internet că ar fi răspunzătoare de mâncarea copiilor de la școală, și care este undeva în afară orașului, dai, de această dată, de multă nepricepere.  Auzi replici care contrazic orice teorie a comunicării: „Nu avem nimic de-a face, nu răspundem noi, noi doar încasăm banii”. Primești un alt număr de telefon, pentru a vorbi cu cei care gătesc și livrează mâncarea la școală. Nu sunt acolo: „noi livrăm, dar pentru școlile…, nu și pentru cea de care spuneți”. Faci rost de alt număr de telefon. Până când nimerești la firma care trebuie. În sfârșit, aici sunt niște oameni care iau în serios problema și vor să facă ceva! „Da, se poate găti separat pentru copilul dumneavoastră, există și alți copii cu diferite alergii”.

Doar că această firmă de catering (care e numai un subcontractor) trebuie să primească de la prima firmă la care am sunat listele în care este trecut în clar, sub semnătura părinților, ce are voie copilul și ce nu. Formularele  sunt pe site-ul unde se comandă și meniul. Sunt multe liste, scrise mărunt. Pentru fiecare aliment și aromă folosită trebuie să treci în dreptul ei „da” sau „nu” (uneori în două variante: crud, fiert). De unele ingrediente doar ai auzit, te uiți în cărți, întrebi, apoi trimiți prin fax formularele completate. Apoi le expediezi și ca poză, pe email. Oficial. Cu cerere pentru dietă, așa cum spusese, în cele din urmă, prima firmă, cea trecută pe site-ul școlii că ar fi răspunzătoare de masa de prânz. Și asta după ce ai reușit să găsești acolo și un interlocutor care pare mai în temă, după ce refuzi dialogul cu persoane care „nu știu nimic, nu se ocupă, nu au nici o treabă”, pe care le „concediezi” scurt: „înseamnă că nu sunteți persoana potrivită, faceți-mi legătura atunci cu cineva care știe”.

Angajatul respectiv cere timp să se sfătuiască cu colegii, apoi sună înapoi cineva de acolo, dând numărul de fax la care trebuie trimise hârtiile. Mai trec vreo două zile… în care firma de catering subcontractoare nu primește nimic. Dar cum cei de aici sunt oameni care par a înțelege situația și care vor să facă ceva, drumul poate fi scurtat: primesc ei, direct, faxul. După citirea listelor, sună: „atunci ce are voie?” Urmează o discuție cu exemple, de ambele părți. Ei vor să pregătească aceeași mâncare ca la ceilalți copii, doar că “glutenfrei”. Le spui că important este doar să primească ceva, chiar dacă va fi, de pildă, orez când ceilalți copii au paste. Promit că încearcă să facă totul cât mai bine, iar dacă copilului nu-i place gustul mâncării, firma trebuie să fie anunțată, să încerce altceva. Oamenii sunt foarte amabili. La rugămintea de a spune dacă într-adevăr se poate găti separat, fără urme de gluten, răspunsul lor este sincer: sigur că nu au alte ustensile, dar ele sunt spălate la temperaturi înalte. Au și alți copii cu alergii, pe care trebuie să-i hrănească și n-au fost probleme. Copilul poate primi „fără gluten” chiar de a două zi. Însă le lași timp vreo două zile, luând fetița acasă înainte de masa de prânz.

La cantina școlii: „A, pâinea are gluten?”

În prima zi în care urmă să vină la școală meniul special, ești acolo la ora mesei. Pentru a ști dacă persoana care distribuie mâncarea a înțeles. Nu înțelesese bine, nici nu găsea porția copilului. „A, mi-au zis că există ceva special, dar nu văd unde”. Poate de emoție, pune o întrebare tâmpă: „Nu-s pastele astea, nu?” – arătând spre un recipient  (pe roți, cu pereții groși, care păstrează mâncarea caldă) cu un munte de paste – adică pentru zeci de copii, cel puțin. „Arată a fi pentru o singură persoană?”,  întrebi, stupefiată. Urmează căutarea. Găsește. Te simți că-ntr-un film cu proști. Te macină nesiguranța: uite pe mâna cui îți lași copilul. Totuși, știi că trebuie să încerci până la capăt varianta cu masa la școală, dacă funcționează. Și nu pentru că n-ai putea renunța, să te ocupi doar de problema asta o vreme, ci mai ales amintindu-ți cele spuse la consultanță: fără multe renunțări, altfel copilul va urî boala asta. Și e pe viață. După prima încercare, când întrebi: vrei să te iau imediat după ore acasă (asta însemnând să renunțe la ofertele zilnice de după-amiază: cântat și dansat,  șah, pictură etc.), înțelegi că varianta aceasta e exclusă, deocamdată. Vom încerca atunci varianta cu firma de catering!

Totul pare să decurgă bine, până când copilul îți spune că a mâncat supă specială, dar cu pâine obișnuită. Știa că nu are voie, dar dacă a primit-o…!, aceasta fiind de altfel una dintre puținele „scăpări”, după atâtea refuzuri și lucruri la care a rezistat, cu o forță pe care uneori nici adulții nu o au.

Încă un drum la școală. E o altă persoană acolo, cu o  privire nevinovată: „A, și pâinea are gluten?”. Suni din nou, de la o firmă la alta (la care dintre firme or fi angajate femeile astea? la școală?). Găsești. Cei de acolo își cer scuze: n-au apucat să le facă instructaj celor două angajate, să le explice exact ce are voie acest copil se mănânce. Aduni promisiuni că nu se va mai întâmpla.

Într-adevăr, nu mai urmează alte greșeli. Ca un tren pus greu de tot pe șine, dar care apoi merge din inerție. Urmează acum feedbackul, necesar oricărei firme. Dacă a fost rău, a fost rău. Acum e bine și trebuie să se afle și asta.

Mersul la cumpărături a devenit o corvoadă

Atunci când „nimeni nu-i răspunzător”

Situația descrisă mai sus poate părea absurdă. Nu și pentru cei care au auzit câte ceva despre birocrația germană și știu că poate fi mai greu doar până se pun lucrurile în mișcare, apoi totul se derulează perfect.

Ca un sistem bine uns, sistemul nu va mai scârțâi. În acest caz, este vorba și despre altceva: „Așa se întâmplă și în alte domenii, din păcate. O firmă mare câștigă licitația, apoi subcontractează. Și astfel lucrarea este făcută „pe bucăți”, fiind atâtea firme implicate, că nu mai știi de ce anume răspunde fiecare”, sună explicația unui neamț familiarizat cu asemenea întâmplări.

În școală răspunderile sunt clar împărțite: pentru orele de curs desfășurate până la 13,00 răspund directorul și profesorii. După-amiaza, răspunderea este preluată de firma ai cărei angajați au grijă de copii (și care comunică foarte bine cu profesorii). Pentru meniu și tot ceea ce ține de masa de prânz, poți vorbi doar cu firma trecută pe site (deși, iată, firma de catering e cu totul alta și ești trimis la ea). După două săptămâni, totul funcționează, până la urmă. Îți zici: „Bine că există această posibilitate, pentru a nu schimba prea multe în viața copilului, dintr-o dată”. Acum pare totul posibil, doar trăim în Germania!

Boala despre care știu doar medicii, și nu toți

Îți amintești de întrebarea „Pâinea are gluten?” și în alte rânduri, când întrebi producătorii ce conține un lucru sau altul. Decât să (mai) explici atât, preferi să cumperi lucruri pe care scrie clar „Glutenfrei”, „Lactosefrei”. Nici măcar cel care vinde înghețată făcută de el nu prea știe ce conține aceasta. Renunți. Există suficiente rețete de înghețată în care poate fi folosit lapte fără lactoză, singurul permis acum. Până și medicii generaliști par să nu știe, toți, foarte multe despre boala asta. Îți dai seama că nu au avut încă pacienți cu așa ceva. Când mergi la doctorița de familie,  care-i tânără, să-i spui că trebuie să faci testul (boala fiind transmisă genetic, părinților li se recomandă testul de sânge numit „Transglutaminase Antikörper- IgA, IgG”), ea se uită mai întâi într-o carte groasă. Să fie sigură. După câteva asemenea experiențe, când întâlnești și medici care nu par să știe foarte multe despre celiachie, ai și o surpriză plăcută: dentistul de copii – o doctoriță ce pare abia ieșită de pe băncile școlii – nu doar că știe, dar și sună la „Deutsche Zöliakie Gesellschaft e.V”.

Spune că are un asemenea pacient și comandă cartea cu medicamente și substanțe fără gluten folosite în medicină.

Eviți până și restaurantul obișnuit, până vei reuși să ajungi la cele două-trei restaurante din Hamburg care au și meniu fără gluten. Altfel, nu poți ști sigur că uleiul nu a fost folosit și pentru ceva cu gluten, că alimentele nu s-au atins între ele sau dacă nu cumva a fost folosit un cuțit cu care fusese tăiată pâine mai înainte. Preferi să pregătești totul, chiar și atunci când copilul merge la aniversări și părinții care organizează petrecerea te întreabă ce să prepare, separat, pentru copilul tău. E mai simplu (și mai sigur!) să-i dai de acasă tot ce îi trebuie – mâncare, băutură, dulciuri.

„Dacă n-am voie, măcar să mă uit…”

Să vezi, ca adult, cum poate să se abțină un copil de șapte ani de la alimente care îi plac este o lecție continuă de viață. Îi vorbești ca unui om mare și pricepe. Cu nesfârșită răbdare. La început, cumperi fără să fie de față. Apoi, în supermarket, fetița rămâne pironită în față dulciurilor de Crăciun: o mare de ciocolată, marțipan, turtă dulce, învelite cu poleială roșie, aurie, sunt toate culorile. Ca un curcubeu al poftei.

Înțelegi într-o clipă și vrei să-i abați gândurile: „Vii să mă ajuți, te rog?”. Încă nu se poate mișca din fața dulciurilor pe care nu mai are voie să le guste: „Măcar să mă  uit…”  Parcă te prăbușești în tine.

Îți amintești prima consultanță și explicațiile. Copilul trebuie să aibă totul ca și înainte, doar că fără gluten (și fără lactoză, în prima fază). Și nu trebuie izolat, că altfel i se va părea că e o boală aiurea și că totul e aiurea. Și doar e pe viață. Inventezi ceva: „ai nevoie de o mâncare specială pentru că ești o fetiță specială”. Și te reapuci de făcut prăjituri (pe care le cam evitai, de ceva vreme), de data asta fără gluten, și pentru bucuria copilului care ajută cu plăcere, punându-și sorțulețul de bucătăreasă. „Sunt și mai bune decât celelalte”, reții, cu un început de zâmbet. Primul început de zâmbet după mai bine de o lună de zbucium. O tavă întreagă ajunge ceva vreme; multe prăjituri vor fi păstrate în congelator. Pentru fiecare eveniment special, pentru ziua fiecărui copil aniversată la școală, eveniment sau altceva, totul va fi luat de acasă. O singură dată nu s-a întâmplat asta, copilul uitând să anunțe că e ziua unei colege. „Și ce-ai făcut în timp ce toți ceilalți mâncau prăjitură, ți-ai luat și tu ceva din pachețelul aflat în ghiozdan?”, întrebi. „Nu, că voiam și eu ceva dulce. N-am făcut nimic”, răspunde cu seriozitatea unui om mare, care la 7 ani poate să spună „Nu” privindu-i pe ceilalți mâncând tort. „Oare câți adulți pot face asta?”, îți trece prin minte, fără să vrei.

Glutenul și urmele lui periculoase

Au trecut două luni de la diagnostic și te simți într-un oarece echilibru fragil, spart uneori, însă mai rar, de acele cuvinte care te obosesc, dintr-odată: „Mamă, mă doare burta!”. E ca o luptă inegală: nici nu știi de unde vine „dușmanul”. Ce urme de gluten au fost. De unde? Că doar cumperi totul „Glutenfrei”. Și ai schimbat mult în bucătărie, ai renunțat la vechile ustensile (tăvi, cratițe, cuțite, tot ce era din lemn etc.), cumpărând altele. Mai mult, fiecare obiect a fost schimbat de pe locul său, curățat cu atenție, în două rânduri (probabil că ar mai fi urmat și a treia oară, dacă n-ai fi citit că, de teamă, părinții pot avea tendința de a exagera). Între timp, ai descoperit ce mâncăruri și prăjituri minunate se pot face fără gluten. Chiar fără a cauta rețete noi, ci doar adaptandu-le pe cele cunoscute deja și improvizând mult. Cu drag și multă fantezie. Ești într-o așteptare, până la primele rezultate bune. Deocamdată, știi doar că ai găsit drumul și măcar te afli pe acel drum, spre direcția cea bună. În decembrie urmează alte analize, la spital. Întâlniri cu medicul, respectiv specialistul în nutriție.

Organizația care te scapă de griji

Odată ce te-ai înscris în asociația germană a celor cu celiachie (cotizația anuală fiind de circa 50 de euro), primești toate informațiile de care ai nevoie – cărți și prospecte, sute de pagini în care sunt produsele fără gluten: alimente (fiecare marcă, fiecare salam, pâine, pachet de paste sau de biscuiți, sute de mărci, mii de produse, bucată cu bucată), cosmetice, medicamente și o cărticică de rețete fără gluten. Știri într-o revistă pe care o vei primi de acum înainte, listele cu cei care suferă de celiachie din orașul tău (cei care au fost de acord să le fie date mai departe – doar în acest circuit intern – numele, adresa, numărul de telefon și emailul), locul și data la care au loc întâlnirile celor înscriși în organizație. Primești chiar și un ghid de călătorii, din care poți afla care sunt restaurantele și hotelurile care asigură meniuri fără gluten. Pe scurt, ai parte de toate informațiile de care ai nevoie pentru o viață fără griji, cu o dietă fără gluten. Chiar dacă există grupuri de discuții și pe internet sau în rețele de socializare, site-uri cu rețete speciale, singurele informații autorizate și sigure sunt cele provenite de la asociație. Copilul primește o cărticică în care personajul principal, o fetiță de 8 ani, suferă de această boală și explică ce înseamnă celiachia și cât de bine este să ții dietă că să fii un copil normal. Sănătos. Pentru adulți este explicat, simplu și concis, într-o broșură, totul despre boală. Așadar, ai acum informații, prospecte, oferte. Poți comanda produse fără gluten direct de la firme și să le primești în pachet, costurile fiind mai mici decât dacă le cumperi din magazine.

Produsele fără gluten, mai scumpe chiar și de zece ori

Supermarketurile din care poți cumpără ieftin nu se pot lăuda cu multe produse „Glutenfrei”, „Lactosefrei” (doar Lidl având pagini întregi cu aceste produse). Doar  magazinele cu prețuri mai mari au astfel de produse. Cumperi întâi de la magazine speciale, cu produse naturiste, bio, acolo unde găsești orice, dar și prețurile sunt pe măsură. Apoi descoperi că și la drogheriile „Budni”, „Rossmann” și „D&M” poți găsi multe produse și la prețuri mai bune. Oricum ar fi, produsele fără gluten costă începând cu de trei ori mai mult și până la vreo zece ori prețul produselor normale. De pildă câteva chifle, care le poți găsi și cu 30-50 de cenți dacă sunt „normale”, vor fi costa peste trei euro, în varianta fără gluten. La început observi cum cresc cheltuielile, apoi te obișnuiești. Pentru câteva felii de pâine plătești peste trei euro, un pachet de biscuiți depășește 2-3 euro, câteva prăjiturele sau două blaturi micuțe de pizza sunt aproape 4 euro, pastele sunt și ele peste 3 euro, kilogramul de făină fără gluten – 3-4 euro, față de făina de grâu normală care costă doar 50 de cenți. Aici poate fi de ajutor cartea editată de DZG (cele câteva sute de pagini cu produsele din supermarketuri care nu au gluten). Nu le mai cumperi doar pe cele care au specificat pe ele „glutenfrei” și sunt de câteva ori mai scumpe, ci și pe cele pentru care garantează DZG că nu au gluten în compoziție și care sunt la prețuri normale. Și produsele „Lactosefrei” sunt mai scumpe: prețul cutiei de lapte este cel puțin dublu. Ciocolata nu mai costă 50 de cenți sau un euro, ci peste trei euro. 

La început, costurile vor fi mari. Mai ales că multe produse trebuie testate și nu întotdeauna îi vor plăcea copilului. Apoi te obișnuiești, înveți de unde să cumperi,  multe le prepari acasă. Dulciurile „de casă” nu doar că vor costa mult mai puțin, fiind pregătite pentru timp mai îndelungat (putând fi păstrate în congelator câteva  săptămâni), dar există și bucuria preparării lor.

Celiachia, în cifre 

Celiachia este boala celor al căror sistem imunitar luptă împotrivă glutenului (care se găsește în cereale: grâu, secară, orz, chiar și ovăz), rezultatul fiind distrugerea  cililor din intestinul subțire, care absorb substanțele hrănitoare din alimente (detalii aici). Singura soluție este renunțarea la gluten, iar intestinul subțire se va reface (între 6 luni și un an, în cazurile severe). Dacă respectă dieta fără gluten, omul poate avea o viață normală, ca orice om sănătos. Dacă consumă în continuare gluten, pot apărea diferite complicații (alte informații despre celiachie găsiți aici).

Cât de des este întâlnită această boală? Multă vreme a existat concepția că doar o persoană la 1000 sau 4000 de persoane suferă de celiachie, însă era vorba  doar despre cei la care se manifestau simptomele „clasice” – potrivit unei broșuri (DZG Medizin) editate de „Deutsche Zöliakie Gesellschaft e.V”. În realitate însă, există mult mai mulți oameni cu celiachie, care însă nu prezintă simptomele știute și ca urmare boala este greu de diagnosticat. Potrivit sursei menționate, în Regatul Unit al Mării Britanii și al Irlandei de Nord poate fi întâlnită o persoană cu celiachie la 112 persoane, iar în Finlanda – de la un bolnav la 99 de persoane până la 1:130. Urmează SUA, cu scorul de 1:133 și apoi Italia cu un bolnav la 184 de persoane. Doar la unul din 7 bolnavi de celiachie din Italia diagnosticul este cunoscut, potrivit broșurii DZG Medizin. Urmează Suedia cu un bolnav la 190 de locuitori, Olanda cu 1: 198, Norvegia cu 1:250, Brazilia având un celiac la 400 de locuitori, apoi Danemarca și Germania, cu un bolnav de celiachie la 500 de persoane. Însă doar o persoană din 2.000 are, în Germania, simptomele clasice ale celiachiei. De altfel, cei câțiva adulți pe care îi cunoști și care suferă de această boală, având vârste cuprinse între 30 și 40 de ani, au fost diagnosticați în ultimii doi ani având alte complicații (inițial, nu se gândise nimeni la celiachie). După dieta fără gluten, starea sănătății li s-a îmbunătățit simțitor.

Îndemn la speranță

Rândurile acestea sunt scrise greu, trecând printre amintirile recente ca printr-un cimitir al stărilor pe care nu vrei să le mai retrăiești, nici măcar în gând. Scrii prea mult fiindcă prea puține cuvinte ar atinge până la durere stările din trecutul atât de recent. De data aceasta, nu este doar un articol. Este doar un fel de scrisoare către părinții care au aflat sau vor afla că și copiii lor suferă de această boală. Este un îndemn la speranță. Poate, cu timpul, și în România cei care suferă de celiachie vor avea o viață mai bună și o asociație care să le reprezinte interesele și să le ofere informațiile necesare. Este bine să știi, ca părinte, că la început vei simți teamă, te vei izbi de propria neputință, te vei întreba dacă reușești să-i asiguri copilului ceea ce este vital pentru viața lui. Aceste stări însă vor trece.

Rămâne încă întrebarea dacă fetița mea, la cei șapte ani, va reuși să se ferească de propria poftă, atunci când un alt copil, un tovarăș de joacă, îi oferă dulciurile care-i sunt interzise. În asemenea situații, poate că soluția ar fi să facem copiii să nu simtă diferențele, gătindu-le mâncăruri și deserturi delicioase (fără gluten), încât nici să nu-și mai dorească altceva. În același timp, dincolo de aflarea unei asemenea vești, ca o sentință „pe viață”, nu poți să nu-ți spui: bine că a fost descoperită acum, și nu mai târziu, la maturitate, când deja vor fi apărut alte boli iar medicii vor fi tratat doar efectele, fără a cunoaște cauza: celiachia. Un fel de noroc în ghinion, cum spun nemții. Sau mai degrabă răgazul și liniștea în care poți recunoaște binele, poți să mulțumești pentru el, chiar și într-o aparentă situație neplăcută. Adseori binele poate fi și acolo unde avem tendința de a vedea doar răul. Poate că unii copii la care este descoperită boala își salvează părinții sau rudele care aveau celiachie fără să știe și erau încercați de suferințe atroce.

G.P.

Aici este doar o poveste, una dintre atâtea altele. Puteți să transmiteți și dvs. întâmplările prin care ați trecut și împrejurările în care a fost pus diagnosticul. Sau puteți posta orice alte informații și detalii care i-ar putea ajuta, probabil, și pe alți semeni atinși de celiachie. Toate aceste experiențe pot fi postate ca și comentarii la acest text.

Deschizi o mică ușiță și găsești câte o surpriză în fiecare zi, de pe 1 decembrie și până pe 24 decembrie, ajunul Crăciunului. Acesta este „Adventskalender”, calendarul special cu ciocolată, mici jucării, cărticele sau alte cadouri, de care se bucură germanii în perioada Adventului, fie că sunt copii sau adulți.

În această perioadă, fiecare copil sau adult poate avea o mică surpriză, deschizând zilnic câte o ușiță din calendarul special pentru Advent („Adventskalender”). Este perioada Adventului, un timp al bucuriei, marcat de un obicei care semnifică pregătirea sufletească pentru nașterea mântuitorului: germanii aprind lumânări în fiecare dintre cele patru duminici care preced ziua de Crăciun. Lumânările sunt prinse de coronițe de brad, frumos împodobite, așa-numitul „Adventskranz”, care poate fi făcut sau cumpărat. Lumânările vor fi aprinse succesiv, în prima duminic〓 una (marcând astfel prima duminică de Advent), în următoarea-două, apoi – trei iar în ultima duminicムînainte de Crăciun a patra, de parcă arderea lumânărilor ar măsura intensitatea așteptării Nașterii Domnului – duminică de duminică, arderea trebuie să fie mai intensă.

Primul calendar cu surprize – în 1851

La începuturile sale, „Adventskalender” simboliza timpul care mai trebuia să treacă până la Crăciun și conținea 24 de imagini religioase, pe care copiii marcau trecerea fiecărei zile. Se presupune că primul asemenea calendar, lucrat manual, a fost făcut în 1851. În 1902 a apărut primul calendar tipărit pentru copii, iar în 1920 a apărut calendarul cu mici ferestre care se puteau deschide; obiceiul „ușițelor” se păstrează până în zilele noastre.

Astăzi, calendarul cu surprize are diferite forme. Uneori este confecționat din lemn (sub formă de brad cu sertare ori ca un tren cu 24 de vagoane), din stofă (de exemplu cu mici buzunărașe numerotate de la 1 la 24) sau din carton.

Producătorii de ciocolată și jucării profită de acest obicei pentru a-și crește vânzările. Multe calendare sunt din carton, având un peisaj și ușite care se pot deschide pentru a găsi acolo figurine de ciocolată. Există și calendare-jucării, cu diverse piese componente, pe care copilul le poate asambla (de exemplu o păpușă cu diferite accesorii).

„Adventskalender” la un sfert de preț

Părinții germani au grijă să cumpere calendarul cu mult timp înainte de luna decembrie, alegând modelul preferat. Fiecare copil poate avea mai multe calendare: unul de la părinți, unul de la bunici, unul cu ciocolată, altul cu jucării etc. În funcție de model, calendarul poate costa de la câțiva euro (cel cu surprize dulci) și până la zeci de euro (cel cu jucării).

Cum trece 1 decembrie, data la care se deschide prima ușiță, prețul „Adventskalender” scade, ajungând până la jumătate sau un sfert din prețul inițial ori chiar la mai puțin.

Mulți părinți preferă însă un „Adventskalender” din stofă, care poate fi păstrat de la an la an, în buzunarele căruia pot ascunde, după inspirație, mici jucării, cărți și dulciuri. Dispare astfel și riscul ca toate ferestrele să fie deschise deodată de cei mici, prea nerăbdători să-și descopere surprizele treptat. Dacă acest calendar este din stofă, părinții vor umple doar buzunarul pentru ziua următoare. Bucuria și nerăbdarea copiilor sunt atât de mari, încât ei se pot trezi mai devreme ca de obicei, pentru a vedea ce surpriză îi așteaptă.

Surprize la grădiniță sau la școală

Copiii vor povești la grădiniță despre ceea ce au găsit în „Adventskalender-ul” de acasă. Ei vor avea un asemenea calendar și la grădiniță. Aici, fiecărui copil îi va veni rândul să facă o surpriză celorlalți, care este de regulă una „dulce”. La școală, surprizele pot fi și de altă natură, de pildă exerciții la matematică sub formă de joc. În perioada Adventului și părinții se vor întâlni într-o seară „dulce”,  la lumina lumânărilor din coroana de brad. Fursecurile, turta dulce și prăjiturile cu aromă de scorțișoară sunt nelipsite în această perioadă. Adeseori, părinții primesc „Adventskalender” de la copiii lor; la fiecare fereastră deschisă, ei vor găsi câte un desen, iar ziua lor va începe cu un zâmbet.

 Citiți și:

„Frohe Weihnachten!”, Germania

Oraşele germane au intrat prematur sub stăpânirea Moş-Crăciunilor din pieţe (Weihnachtsmärkte)

 Panică printre copii: a veenit Crăciunul?!

Tăierea porcului în România, sursa: www.realitatea.net

Ignatul pe stil vechi sărbătorit în România de aproape 40.000 de oameni, în majoritate membri ai unor comunităţi din Moldova, Delta Dunării şi sudul Câmpiei Române, ca şi de turiştii sosiţi în ţara noastră din Republica Moldova, Ucraina şi Rusia, readuce în prim plan barbaria tăierii porcului „pe viu”.

Masacrarea porcilor, sport naţional desfăşurat în dispreţul normelor europene, stârneşte din ce în ce mai mult indignarea opiniei publice. Nu numai cei preocupaţi de protecţia animalelor şi internauţii, ci şi reprezentanţii tineri ai mass-media româneşti condamnă încălcarea flagrantă a normelor UE în România. De asemenea, mulţi dintre cititorii Romaningermania.ro cer renunţarea la obiceiul păgân al uciderii animalelor şi stoparea de urgenţă a acestor practici, prin aplicarea de amenzi consistente.

Calvarul prin care trebuie să treacă degeaba bieţii grăsuni (ar fi doar o chestiune de bun simţ şi de umanitate să fie asomaţi înainte) continuă însă să fie privit cu îngăduinţă de autorităţi, care invocă „tradiţia milenară” a cruzimii.

Potrivit acestei „tradiţii”, la tăiatul porcului nu trebuie să fie de faţă oameni miloşi, pentru că „porcul moare greu şi carnea lui nu mai e bună”. Niciun percept arhaic nu se referă însă la suferinţa bietului animal şi la impactul social al acestei violenţe inutile.
Salutară este, în acest context, dezbaterea promovată constant de postul de televiziune Realitatea TV, în favoarea asomării porcilor înainte de sacrificare. Acest post TV a readus în atenţia opiniei publice, cu ocazia Ignatului pe stil vechi, întâmplarea tragică petrecută luna trecută în Călimăneşti, Vâlcea, când un porc „în legitimă apărare” a reuşit să-l înjunghie el pe omul care se pregătea să-i facă felul.

Om ucis de porcul aflat „în legitimă apărare”

Un bărbat din Calimăneşti, în vârstă de 49 de ani, a murit ucis de porcul pe care voia să îl sacrifice, după ce animalul a lovit mâna în care proprietarul avea cuţitul, iar lama acestuia s-a înfipt în gâtul bărbatului. Potrivit reprezentanţilor Poliţiei Vâlcea, tragedia a avut loc în cartierul Jiblea, în prezenţa mai multor vecini ai bărbatului, chemaţi de acesta pentru a-l ajuta să taie porcul.

„În timp ce oamenii se pregăteau să sacrifice animalul, acesta a lovit cu piciorul mâna în care bărbatul ţinea cuţitul, iar lama s-a înfipt în gâtul stăpânului, care a murit pe loc, într-o baltă de sânge. A fost chemată şi ambulanţa, dar nu s-a mai putut face nimic, medicii constatând decesul”, a declarat subcomisarul Eusebiu Predonescu, purtătorul de cuvânt al Poliţiei Vâlcea.

Citeşte şi:

În România a început măcelul: povestea românească a tăierii porcului îi îngrozeşte pe germani

Ca niciodată pînă acum, încă înainte de jumătatea lunii noiembrie, pieţele de Crăciun îmbie deja trecătorii cu vin fiert şi aromat, foarte apreciat la cele doar câteva grade Celsius.

Tradiţionalii cârnaţi de porc, care miros păcătos de bine în plin post creştin (fie ei albi, roşii, mari, mici, subţiri sau groşi), dulciurile de sezon dar şi surprizele pentru copii (de obicei carusele cu diferite animale şi muzică) încep să ne pregătească deja, cu mult timp înainte, pentru sărbătorile Crăciunului.

De pe tarabele vânzătorilor, pe lângă inimioarele de turtă dulce (care au acum mesaje variante ce se adaugă declaraţiilor siropoase despre care am mai scris, de pildă „Comorii mele dulci”, „Caut femeia ideală”, „Ursuleţului meu” sau mai sec-ul „Sarbatori fericite”), nu lipsesc nici tradiţionalele „Berliner” (un fel de gogoşi cu diferite umpluturi, cu dulceaţă de obicei) sau „Schmalzkuchen” (gogoşi mici şi parfumate pudrate cu zahăr), care sunt cele mai căutate.

Aproape fiecare oraş german se poate lăuda la această oră şi cu patinoare în aer liber, care au sute clienţi chiar de la deschiderea porţilor.

Intrarea la patinoar este 1,50 euro pentru copii, 2,50 euro pentru adulţi şi 4 euro pentru închirierea patinelor (în loc să le închiriezi de zece ori, mai bine cumperi o pereche), toate pentru 90 de minute.

O vizită în piaţă: minimum 20 de euro

Micile distracţii, însumate pot ajunge la o sumă consistentă, dacă într-o familie există copii şi adulţi pofticioşi sau curioşi să încerce totul. Orice ai cumpăra din piaţa de Crăciun (Weihnachtsmärkte) – de la vin fiert şi cârnaţi, până la gogoşi sau alte dulciuri – costă 2-3 euro fiecare, astfel încât o scurtă vizită cu un copil în lumea Moşului costă minimum 20 de euro.

Berea, în funcţie de sortiment şi de cantitate, ajunge şi ea la 4-7 euro halba.

Adeseori auzi părinţii spunându-le copiilor că este prea scump un lucru sau altul. Temperarea elanului celor mici poate fi explicat atât prin criza care a dat gaură în bugete, cât şi prin învăţarea copiilor cu anumite limite (în cazul celor care au bani).

Însă pieţele de Crăciun înseamnă mai mult decât muzică sau ce se poate servi acolo. Aceste pieţe sunt locuri îndrăgite în care vin familii şi prieteni împreună pentru a simţi apropierea sărbătorilor.

„Oare ne vom mai putea bucura de toate acestea şi în decembrie?”

Totuşi, nu sunt puţini cei care se miră de faptul că, deşi luna decembrie este încă departe, au ajuns să ne sufoce ornamentele, podoabele, mâncarea, brazii şi Moş Crăciunii. „Oare ne vom mai putea bucura de toate acestea în decembrie?”, se întreabă cei rezervaţi în a călca prematur prin Weihnachtsmärkte.

Pe aceeaşi temă:

În centrele comerciale germane, flămânde de euro, miroase deja a cetină de brad
Panică printre copii: a veenit Crăciunul?

Banii „zboară” pe arsenalul pirotehnic pentru Revelion, făcând germanul fericit.

Concurenţă între vecini: cine are cele mai grozave, mai mari şi mai colorate rachete?

Boala artificiilor e gravă şi în Italia: mulţi italieni au ales petardele, în locul sexului cu nevestele

În România, războiul drăcesc al artificiilor, cu produse neomologate, este extrem de periculos

Candelele romane şi artificiile de mare putere te pot lăsa făcă ochi sau cu mâna agăţată doar în tendoane

Dacă n-ar fi supărătoarele petarde, ne-am putea bucura totuşi de focurile de artificii

De Revelion (Silvester) cerul german capătă toate culorile şi străluceşte. Bubuiturile te duc cu gândul la un câmp de luptă,  iar aerul devine irespirabil. “Artileria” se dezlănţuie: peste 100 de milioane de euro zboară în aer, potrivit presei germane, odată cu rachetele şi pocnitorile multicolore. Nu puţini sunt cei care susţin că aceşti bani care lasă în urmă miros de fum şi mizerie pe străzi ar putea fi folosiţi în cazuri umanitare: câţi oameni ar putea fi salvaţi cu atâtea milioane de euro daţi pe rachete şi alte pocnitori stresante?

Un spectacol asemănător se derulează şi în Italia, unde pe pocnitori se cheltuiesc peste 60 de milioane de euro, nevestele sunt revoltate iar sutele de răniţi invadează spitalele.

Nu mai vorbim de România, unde spectacolul drăcesc deja a început, în ciuda operaţiunii „Foc de artificii” a jandarmilor şi unde, după fiecare An Nou, se contabilizează mai mulţi ciungi şi orbi decât pe 31 decembrie.

Dacă pentru români Revelionul rămâne o noapte importantă (ca amintire de pe vremea comununiştilor, când i se dădea o mare importanţă pentru a umbri Crăciunul, sărbătoarea Naşterii Domnului), pentru germani această sărbătoare nu înseamnă cine ştie ce. Singurele distracţii par să fie petardele, rachetele şi băutura din belşug, cu care marchează începutul anului.

Astfel, românul ţine încă la petrecerea dintre ani, pregătindu-şi de cele mai multe ori îmbrăcămintea „de bal” (subiectul rochiei de Revelion nu s-a stins încă în conversaţiile dintre femei); petrecerea cu mese pline se dă acasă, în familie ori cu prietenii, sau la restaurant, pe fundalul sonor al televizorului deschis sau al muzicii. În Germania însă, doar câteva restaurante prezintă oferte pentru Revelion, şi aceasta pentru că oamenii preferă să stea acasă în noaptea cu pricina (bătrânii sting luminile chiar înainte de ora 12).

Nu puţini sunt însă germanii care nu pot sta liniştiţi sub acoperişul propriu. Cum se apropie miezul nopţii, îi vezi ieşind încolonaţi din case, cu sticlele de băutură în mâini şi rachetele la subţioară, transformându-se în pirotehnişti de ocazie, pentru a înflori cerul cu scântei multicolore. După ce aruncă în aer tot ce au de aruncat, aprinzând rachetele cu o conştiinciozitate demnă de o cauză mai bună, familiştii se retrag în case. Tinerii petrec apoi în discoteci sau la prietenii cu care s-au adunat pentru „orgia pirotehnică”.

Totuşi, chiar dacă românii sărbătoresc Revelionul cu fast, asta nu-i împiedică să se comporte precum germanii în ceea ce priveşte plăcerea bolnavă de a detona bombe la cumpăna dintre ani şi, din nefericire, nu numai atunci. Deosebirea între peisajul german şi cel românesc este aceea că românii fac orgia pirotehnică la costum sau în rochie cu paiete, cu produse mult mai proaste, şi o prelungesc dincolo de limitele legale.

20 de euro pentru câteva minute de bubuituri cu lumini

Reprezentanţii industriei pirotehnice se roagă în fiecare an ca de Revelion să fie vreme uscată, fără ceaţă sau ploaie. Aceştia susţin că tendinţa familiilor germane este de a cumpăra artificii-bloc, care se aprind o singură dată, iar micile focuri de artificii funcţionează fără întrerupere de la un minut până la trei minute. Aceste „rachete” conţin până la 500 de grame de pulbere neagră şi sunt ceva mai scumpe, ajungând şi la 20 de euro sau depăşind această sumă.

Nu toate pocniturile încep în jur de miezul nopţii. Mini-spectacole pirotehnice există, sporadic, şi între orele 18,00 şi până la 20,00, adică exact atunci când lumea vrea să „fure” un pui de somn pentru a fi în formă toată noaptea. Copiii de câţiva ani, care se află sub influenţa unui program care impune ca la 20,00 să fie în pat, ies şi ei din case ca să vadă împreună cu părinţii luminile colorate.

BAM WHAM!!!!, BANG! BOOM!!!

Până pe 29 decembrie, data de la care legea germană permite comercializarea „muniţiei” pentru Revelion, reclamele supermarketurilor care vând bombe şi artificii sunt înnecate cu steluţe însoţite uneori de interjecţii sugestive: „BAM WHAM!!!!”, „BANG! BOOM!!!” etc. Nu poţi să nu te întrebi ce coeficient de inteligenţă or avea cei fascinaţi de aceste reclame. Prospectele, la rândul lor, prezintă în mod convingător rachetele: ce pot face acestea, câte sunt în pachet, până unde zboară, ce schemă de culori au, cât durează, cum se „sparg” pe cer (ca nişte flori sau ca nişte lacrimi etc.).

Ofertele pornesc de la 2-3 euro, pentru micile produse pirotehnice care produc mai mult zgomot şi fum, şi ajung la 20-30 pentru rachetele scumpe, care vor atrage privirile şi invidia vecinilor.

Preferinţă clară: rachete aurii!

Reprezentanţii companiilor de profil spun că nemţii preferă rachetele clasice, în culori aurii, care se desfac ca un buchet pe cer, explicând această preferinţă prin nostalgia oamenilor care au avut parte şi în copilărie de asemenea rachete. O singură companie care este lider pe piaţa de profil ar fi produs în acest an peste 25 de milioane de astfel de rachete.

Mizerie şi miros de iad

În faţa locuinţelor sau în zonele mai ferite (la locurile de joacă), la colţurile străzilor sau în micile pieţe, bombardamentul de Revelion se dă an de an. Grupurile de oameni ard milioane de artificii şi pocnesc tot ce au prin arsenal, timp de o oră,  ca într-o întrecere de foc.

Dacă ai în faţa locuinţei o asemenea piaţă, ai şi spectacolul asigurat în faţa geamurilor, cu bubuiturile aferente. Ferestrele rămân închise, pentru că mirorul de ars este atât de pregnant, de parcă ar fi pârlite trupuri, nu rachete.

La ora 1,00 zgomotul se mai potoleşte, însă încă vreo oră se aud „rafale” sporadice. Înainte de ora 3,00, ai senzaţia, în cartierele liniştite, că tot oraşul a adormit. Doar mizeria de pe străzi îţi mai aduce aminte, a doua zi, de spectacolul nocturn de lumini şi bubuituri.

În urma pirotehniştilor rămân resturi de hârtie, bucăţele de lemn şi cartuşe ale rachetelor. Este o imagine dezolantă pentru prima zi a noului an, în condiţiile în care mizeria este împrăştiată de vânt câteva zile, până ce „forţele de curăţenie” ies biruitoare din lupta cu resturile distracţiei. Dacă de Revelion ninge, resturile nu mai zboară, ci rămân îngropate în omăt până spre primăvară.

Ca ordin de mărime, suma pe care o cheltuiesc germanii pe rachete este echivalentă cu:

• datoriile TVR;
• suma cu care statul român subvenţionează în fiecare an cultele religioase;
• suma pe care statul român ar putea-o încasa din legalizarea prostituţiei;
• suma plătită de statul român păgubiţilor FNI care au câştigat procesele cu CEC;
• bugetul pe 2011 al judeţului Timiş;
• confiscările Poliţiei italiene de la mafia napoletană la acest sfârşit de an;
• bugetul pentru transferuri de fotbalişti al Barcelonei;
• o treime din bugetul anual al Serviciului Român de Informaţii;
• bugetul Şahtior pentru a ajunge în finala Champions League;
• suma alocată reabilitării căminelor culturale din România.

România: spectacolul drăcesc deja a început

Deşi petardele şi artificiile au fost interzise în România din 2006, excepţie făcând noaptea de Anul Nou, spectacolul drăcesc deja a început, alimentat de contrabandiştii din pieţe cărora Poliţia şi Jandarmii nu le pot ţine piept.

În cartiere nu mai poţi sta o clipă liniştit, tresari de parcă în orice moment se trage, pocnitorile explodează pe holurile blocurilor (pentru a avea ecou şi amplitudine), câţeluşii, pisicuţele şi hamsterii de apartament sunt terorizaţi de trei săptămâni încoace, pe stradă nu mai poţi merge, deoarece bombele se aruncă de golani şi golance de la balcoane şi riscă să ajungă taman în gluga ta.

Dacă germanii au o industrie pirotehnică locală în care să-şi îngroape banii, România nu are, deşi la câtă vânzare se face şi în ţara noastră, falimentarele fabrici de armament ar putea produce aşa ceva.

Tot ce cheltuieşte România pe asemenea obiecte ajunge în buzunarele asiatice şi ale speculanţilor. Mai nou, prind teren importurile din Polonia. Nu mai vorbim de siguranţa „pirotehniştilor” din România comparativ cu a celor din Germania. În fiecare an zeci de români, mai ales copii, rămân chiori, ciungi sau arşi pe faţă atât după bombardamentul festiv, cât şi după folosirea petardelor neconsumate la Revelion în alte anotimpuri. În luna lui Cuptor de pildă, un bistriţean aflat în concediu cu prietenii a rămas cu mâna dreaptă atârnată în tendoane după ce a aprins o bombă rămasă nedetonată de la Revelionul 2011.

Din fericire, criza şi legislaţia dură reuşesc să ţină ceva mai bine în frâu decât în alţi ani fenomenul bombelor, spre supărarea unora care nu mai pot cumpăra cu uşurinţă „petarde, bombiţe, rachete, lansatoare, pocnitori, fumigene, flamă stadion, vulcani, jerbe, artificii, lumânări surpriză pentru tort” (de la ultimele poţi face infarct dacă eşti mai slab cu emoţiile).

În anii trecuți, marea operaţiune a jandarmilor, intitulată „Foc de artificii!” nu a putut ține pasul cu „Bombeee şi rachete aveeem!”

Jandarmii şi poliţiştii români implicaţi în operaţiunea naţională „Foc de artificii” nu au reușit, în anii trecuți, să facă faţă armatelor de speculanţi din pieţe, reprofilaţi pe bombe după ce pe vremea lui Ceauşescu au vândut cu spor blugi şi ciungă, şi nici derbedeilor de pe străzi care aruncă bubuitoare la picioarele trecătorilor, speriind de moarte deopotrivă oamenii şi câinii vagabonzi. Cum este de aşteptat ca tot acest calvar să se extindă mult după Revelion, aşa cum se întâmplă de vreo 7 ani încoace, operaţiunea „Foc de artificii” va ţine până pe 9 ianuarie (ea a fost declanşată încă de la 1 noiembrie a.c., când peste tot au început să răsune petardele).

Potrivit legii române, „constituie infracţiune orice operaţiune cu obiecte pirotehnice, respectiv confecţionarea, deţinerea, comercializarea, importul, transportul ori folosirea fără drept a obiectelor pirotehnice din categoriile II – IV, T.1 şi T.2, precum şi a pocnitorilor, fapta fiind pedepsită cu închisoare de la trei luni la un an”. Pedeapsa se aplică, teoretic, atât vânzătorilor, cât şi cumpărătorilor de arsenaluri.

“Ce faceţi, doamnă Popescu?”, îţi întrebi vecina în piaţă. “Uite, cumpăr bombe pentru ăia micii”, spune femeia care îşi îndeasă de zor petarde în poşetă. Rachetele cu coadă lungă, ambalate în cutii multicolore, le pune în sacoşa de rafie, printre ouă, pâine şi mărar. Fericit de vânzarea în valoare de circa 40 de euro către doamna în haină de nurcă, pe numele ei Popescu, speculantul cu ochi mobili ca de vulpe îşi şterge nasul curgător de mâneca gecii şi urlă către alţii: “Hai la boombe! Boombe avem!”.

Cu toate acestea, deşi mulţi infractori au fost prinşi, iar Organul a confiscat din toate judeţele ţării milioane de rachete, tone de petarde etc., a scotocit în buzunarele traficanţilor şi în portbagajele maşinilor, nimeni n-a ajuns în puşcărie. Se ştie doar că anul trecut au fost întocmite 60 de dosare penale pentru traficanţi, o cifră mult prea mică pentru a lichida războiul drăcesc.

Pentru sărbătorile 2011-2012 de pildă, peste 110 infracţiuni au fost constatate de poliţiştii formaţiunilor arme, explozivi şi substanţe periculoase şi aproape 180.000 de kilograme de obiecte pirotehnice, în valoare de peste 500.000 de euro, au fost confiscate în timpul unei acţiuni desfăşurate la nivel naţional, pentru verificarea legalităţii operaţiunilor cu articole pirotehnice. Până în prezent, s-au efectuat 1.344 de controale, dintre care 373 la agenţi economici autorizaţi pentru operaţiuni cu materiale pirotehnice. Au fost constatate 111 infracţiuni, în care sunt cercetate 106 persoane, şi s-au aplicat 19 sancţiuni contravenţionale, a anunţat Jandarmeria.

În România, cele mai periculoase sunt rachetele chinezeşti, pentru că nu au o direcţie bine determinată. Petardele pot provoca răniri la mâini şi la faţă, iar în cazul bateriilor de artificii există riscul exploziei la sol. Petardele, rachetele, bateriile de artificii şi candelele romane, care fac parte din categoriile II-IV, adică obiecte pirotehnice cu risc ridicat, pot fi folosite şi deţinute numai de către pirotehnicieni, însă le aprind cu frenezie chiar puşti de 8-10 ani şi oameni în toată firea care, ameţiţi de alcool, nici nu le mai văd bine fitilul.

Atitudine radicală în Italia: cumperi bombe, adio sex cu nevasta!

Fenomenul bombelor a luat-o razna şi în Italia, unde pe bombe se cheltuiesc 60 de milioane de euro, conform relatărilor presei, şi unde, la trecerea în anul 2011, s-au înregistrat nu mai puţin de 500 de răniţi din cauza petardelor şi a focurilor de artificii. Oripilate de această nenorocire care se petrecea an de an sub ochii lor, nevestele italience au creat o asociaţie anti-petarde, care şi-a strigat nemulţumirea în public, ieşind în stradă. La iniţiativa asociaţiei, în ultimele zile ale anului 2010, italienii care şi-au cumpărat petarde n-au mai avut parte de intimitate conjugală. Nevestele lor le-au pus în vedere că trebuie să aleagă între sex şi petarde. Conform relatărilor din presa italiană, mulţi soţi au ales petardele…

Crăciunul înseamnă mai mult decât luminiţe şi mâncare

Sensul Crăciunului și al sărbătorilor de iarnă a fost alterat de societatea de consum. Aglomerație în hipermarketuri, goana după hrană, mâncare cât pentru zece persoane la o masă. Ghiftuială, beţii, spital, poliţie. Ce spun preoţii? „Mănâncă tăind cât poţi plăcerea de la fapta aceasta sau aşteptând osânda pentru ea”.

Mulţi dintre noi, cu gândul la cumpărături, cadouri, beculeţe, pregătiri, reţete, musafiri, programe de Crăciun și de Anul Nou, familie, prieteni, programe TV şi alte preocupări de „reprezentare şi protocol” care ne invadează minţile, uităm cu totul însemnătatea sărbătorilor de iarnă.

Crăciunul, care ar trebui să fie, în primul rând, un prilej de bucurie sprituală, se transformă tot mai mult într-un prilej de îmbuibare organizată. Oamenii mănâncă atât de mult de parcă mâine ar veni foametea. Îmbuibarea se reia cu forțe proaspete de Revelion și de Sf. Ion.

În fiecare an, spitalele sunt pline de cei ghiftuiţi, care au mâncat sau au băut până li s-a făcut rău, iar medicii şi poliţiştii sunt chemaţi să rezolve problemele de sănătate, respectiv scandalurile. Televiziunile difuzează cu frenezie astfel de reportaje colorate iar mesenii de acasă rad de împricinaţi cu sarmaua-n gură şi gesticulând cu furculiţa.

Sărbătorile de iarnă încep să fie tot mai puţin o bucurie spirituală şi tot mai mult un bun prilej de a face exces alimentar sau de a bea pe săturate. Dacă ne-am întreba copiii, probabil n-ar şti cu toţii semnificaţia Crăciunului, dar cu siguranţă ei ar răspunde fără ezitare că este ziua când trebuie să primească multe cadouri şi să se îndoape cu  lucruri bune.

Reclamele Tv agresive, numirea lunii decembrie drept luna cadourilor (în România) şi oferta magazinelor germane care îmbie clienţii în decembrie cu oferte de nerefuzat transformă iarna într-o mare sărbătoare pur comercială. Ea este completată cu „aerul festiv” dat în oraşele germane de diferitele podoabe, beculeţe şi mari parade de Crăciun, sponsorizate în special de firmele care vor astfel să-şi atragă clienţii.

În România parcă vine foametea, în Germania sunt cozi interminabile

Deşi în privinţa mâncării sunt ceva mai ponderaţi decât românii (care au trăit pe vremea lui Ceauşescu cu pâinea la cartelă şi au rămas probabil marcaţi pe viaţă de amintirea acelor zile), germanii cumpără şi ei tot ce pot înainte de sărbători, golind rafturile magazinelor.

Cozile sunt interminabile, iar în fiecare coş se află provizii cât pentru un întreg batalion, nu pentru o familie medie formată din 3,4 persoane. Este adevărat că, în ziua de Crăciun, nemţii primesc musafiri, de obicei membri ai familiei, dar şi aşa este greu de justificat componenţa coşului care include multe kilograme de carne, dulciuri, creme, lăzi de băuturi şi cam tot ce ai putea găsi într-un magazin. Chiar dacă în timpul anului copiii şi părinţii nu se văd prea des, în prima zi de Crăciun ei se vizitează şi stau împreună la masa îmbelşugată.

În România, marile magazine înfăţişează o imagine asemănătoare. Lume disperată, cu liste în mâini, războiul coşurilor care împing, trag, forţează intrarea printre rafturi, zeci de casolete cu carne, lăzi de bere, multe sticle de vin, zeci de kilograme de portocale şi banane.

Faptul de a avea portocale şi banane în casă este pentru mulţi români una dintre cele mai importante cuceriri ale Revoluţiei. „Munţii” compuşi din aceste fructe, ridicaţi în magazine, dispar rapid şi tot la fel de rapid se produce înlocuirea lor rapidă cu alţi „munţi”.

Cozi, transpiraţie, haine mari de blană puse în coş pentru o mai bună mobilitate printre oameni şi mărfuri – şi acoperind carnea umedă – sacoşe umplute până la refuz, portbagaje şi banchete din spate pline. Aceasta este imaginea-şablon care înfăţişează România acestor zile.

Este drept însă că înghesuiala are drept cauză nu numai lăcomia oamenilor, ci şi faptul că România este o ţară aproape virgină din punct de vedere al penetrării lanţurilor de magazine în mediul rural. Oamenii de la ţară se deplasează şi ei pentru una-alta în cele mai apropiate oraşe, creând astfel o aglomeraţie feroce în hipermarket-uri sau la discounteri.

Naşterea Domnului: reportaje de la camera de gardă, beţii şi bătăi

În spitalele româneşti nu mai sunt locuri, după Crăciun, fiind plin de oameni care au mâncat sau au băut prea mult. Pe tot parcursul zilelor de sărbătoare, televiziunile au o plăcere deloc disimulată de a difuza reportaje despre persoane (în majoritate bărbaţi) care au mâncat singure câte 50 de sarmale, au băut câte 3 litri de vin, au hăpăit 4 kile de răcitură pe care au stins-o cu ţuică sau au ingurgitat câte o pulpă de porc asezonată cu jumătate de tort, murături şi bere.

Transmisiunile în direct de la camerele de gardă ale spitalelor, imaginile cu îmbuibaţii ţinându-se cu mâinile de burtă şi gemând „Auu, auu!” –  sau nemaiputându-se mişca din cauza hranei ajunse pe tractul digestiv până în susul esofagului – sau cu femei bete criţă sunt comentate hazliu de mesenii care le privesc, în ciuda spot-urilor educative difuzate cu frenezie de Ministerul Sănătăţii: „Pentru o viaţă sănătoasă evitaţi consumul de zahăr, sare şi grăsimi”. În fiecare an te aştepţi ca unele dintre persoanele îmbuibate să explodeze, la cât de mulţi lacomi apar agonizând pe la televizor.

Însă nu doar în România, ci şi în Germania se întâmplă aşa ceva. Dovadă că în cele două ţări incidenţa diabetului în populaţia generală este cea mai mare din Europa.

Violenţa şi bătăile sunt şi ele la ordinea zilei de sărbători. De altfel, şi poliţiştii germani au recunoscut că sunt mai des solicitaţi în zile de sărbătoare, în cazul unor conflicte (între soţi sau vecini şi chiar între prieteni cre se îmbată criţă), explicaţia lor fiind că atunci oamenii devin conflictuali, puşi pe harţă, din cauza concentraţiei mari de alcool din sânge.

„O ce veste … uitată”  sau „unde e Hristos de Crăciun?”

Crăciunul este ziua când a venit pe lume Iisus ca să ia păcatele lumii aupra sa, iar oamenii nu i-au oferit nici măcar un loc într-o casă. Acum, ca şi atunci, toţi alergăm în toate părţile şi timpul parcă nu ne mai ajunge să ne ocupăm de cadouri, musafiri şi mâncare.

Astăzi nu mai oferim lui Iisus nici măcar paiele de acum 2.000 de ani, ci îl dăm afară cu totul din viaţa şi inimile noastre îmbuibate. Chiar şi cei dintre noi care mai ajungem la biserică, ne grăbim apoi acasă, pentru a relua festinul.

Atunci, unde mai este Sărbătoarea Naşterii Domnului? „Hristos nu e nici pentru noi AICI, prezent, viu, în inimile noastre şi în conştiinţele noastre; sau dacă L-am simţit cumva, Îl facem cât mai repede uitat printre sarmale, cozonaci, flecăreli, bancuri, cântece lumeşti, filme şi show-uri distractive… “DĂ MUZICA MAI TARE!”…”, este un fragment din textul „O, ce veste …. uitată sau Unde e Hristos de Crăciun?” Citiţi integral textul aici.

Păcatul îmbuibării sau lăcomia pântecelui

„Robul pântecelui socoteşte cu ce mâncăruri va sărbători praznicul, pe când robul lui Dumnezeu cu ce daruri se va îmbogăţi”.

Îmbuibarea este considerată tot mai mult a fi un păcat, alături de cel de a pofti la produse de carne sau la surogate ale acestora, în plin post. Un preot ortodox remarca siderat că însăşi esenţa postului dispare atunci când, mânaţi de pofte, oamenii se reped asupra crenvurştilor sau a cârnaţilor de soia, fac şniţele din soia etc.
Câteva pravile bisericeşti cu care să luptăm împotriva îmbuibării sunt oferite aici. Noi vi le prezentăm în rezumat:

1. În inima lacomilor se mişcă visuri cu mâncăruri iar in inima celor ce plâng – visuri de judecată şi de chinuri.
2. Burdufurile moi se vor lărgi pentru a primi mai mult, lasă-le să se usuce şi strângându-se se vor micşora. Cel ce-şi sileste stomacul să cuprindă mult şi-l lărgeşte, iar cel ce se luptă cu el îl ingustează şi astfel vom ajunge postitori din fire.
3. Căpetenia diavolilor este Lucifer care a căzut, iar stăpânul patimilor este pântecele nesătul.
4. Bând băutură, nu înceta să-ţi aduci aminte de oţetul şi fierea Stăpânului şi atunci desigur vei primi îndemnuri spre înfrânare, pocăinţă sau spre smerenie.
5. Mănâncă tăind cât poţi plăcerea de la fapta aceasta sau aşteptând osânda pentru ea.
6. Omul să ia seama că folosind la nevoie vreo mâncare plăcută să nu se lase biruit de plăcere şi chiar de se va întâmpla şi aceasta, după ce a trecut, să se ocărască pe sine.
7. Pornirea spre desfrâu vine din lăcomia pantecelui. Organele de împreunare se mai numesc şi “cele de sub pantece”, aratând înrudirea lor prin vecinătate.
8. Felurimea mâncărilor dărâmă şi surpă la pământ întăritura virtuţilor.
9. Trupul îngreunat de mulţimea mâncărurilor face mintea molâie şi greoaie. Când mintea noastră înoată în valurile băuturii, vede în somn cu patimă chipurile zugrăvite de draci.
10. Trupul tânăr, îngrăşat cu felurite mâncări şi cu băutură de vin e ca un porc gata de junghiere. Subţiază-ţi deci trupul tânăr, o fiule, şi îngraşă-ţi sufletul nemuritor cu cele spuse înainte!

Doamna Felicia Doleanu a avut forța să înceapă, la numai 26 de ani, o viață nouă în Occident, plecând de acasă, în 1990, doar cu un geamantan. A pornit către America, via Germania, înscriindu-se într-o excursie de Crăciun de trei zile. N-a mai ajuns în America, pentru că, mărturisește chiar ea, „socoteala de-acasă nu se potrivește cu cea din târg. Așa că din trei zile s-au făcut douăzeci și trei de ani”. După mai bine de două decenii petrecute în Germania, timp în care a lucrat la diferite restaurante, s-a întors în concedii acasă, a fost încercată de un dor mistuitor față de cei dragi și a revenit în țara de adopție cu bateriile încărcate. Felicia Doleanu își povestește viața din Germania cu umor, talent și optimism. „Cum arată viitorul meu? Eu îl văd excelent! Fac tot ce vreau, când vreau și cum vreau … Mă bucur de fiecare clipă, fie că muncesc, dorm, mă plimb, citesc, ascult muzică, mă distrez cu amicii. Sunt foarte altruistă și iubesc să dăruiesc, să fac celor din jur surprize plăcute! Am un optimism debordant. Nu-mi uit niciodată zâmbetul acasă!

Felicia Doleanu a acceptat ca o parte dintre amintirile sale de emigrant să fie publicate pe Romaningermania.ro. În noile episoade, doamnia sa povestește cu mult umor despre colegii și prietenii pe care i-a avut de-a lungul timpului, despre diverse tipuri de oameni pe care i-a cunoscut.

Fabio din Trieste. Mă rog la Dumnezeu să-mi dea puterea de a-l suporta

de Felicia Doleanu

Am o problemă. M-a procopsit Dumnezeu cu un nou coleg. E un italian micuț, delicat, slăbuț, cu ochii albaștri, cu pielea întinsă ca un pergament (îmi dă senzația că nu prea i-a ajuns „materialul” Creatorului și l-a cam cârpit).

Noul meu șef mi l-a prezentat la începutul lunii, m-a rugat să-i explic ce are de făcut și să încercăm să-l ajutăm. Povestea lui tristă m-a impresionat profund. A fost adus în Germania de sora unui patron de gelaterie, să facă o probă de o lună. După două zile, fiindu-i dor de mamă, a dat un telefon scurt – un minut, fără să știe că șeful avea camere de luat vederi în prăvălie. Șeful a coborât, i-a pus valiza-n brațe și l-a aruncat în stradă, fără să-i plătească nici măcar cele două zile de muncă.

Mario, noul meu șef, i-a oferit un loc de muncă, un pat și o farfurie de mâncare. Eu, mama răniților, l-am adoptat imediat. I-am explicat ce trebuie să facă la bar. După două ore, în timp ce-i explicam pentru a zecea oară cum se face o anumită băutură, mă privește candid în ochi, își flutură frizura gen Fuego, îmi zâmbește dulce și mă întreabă:

- Signora, mi trovi un bell’uomo? („Doamnă, mă găsiți un bărbat frumos?”).

Mie mi-e teribil de greu să mint chiar și atunci când am timp o săptămână să pregătesc un răspuns. Când sunt luată prin surprindere, nu pot spune decât adevărul.

 - No, veramente caro, mi sembri mezzo frocio! („Nu, sincer scumpule, îmi pari jumate homosexual”) .

Se prăpădește de râs. Buzele subțiri aproape dispar într-un zâmbet chinuit.

Restaurantul se umple. Clienții dau buluc. Fabio din Trieste îmi tot pune întrebări, într-un dialect melodios, nordist, de polentone. Eu încerc să-mi păstrez calmul (puținul calm pe care-l am îl drămuiesc în porțioare homeopatice).

 - Signora, scusaaaaaa, comme era un doppio … mi suono dementicato?!

 („Doamnă, mă scuzați … cum se făcea dublu espresso”?!)

Fiule, îi explic a zecea oară, urlând, cu degetele prin aer (mai aveam un pic și i le introduceam în ochi): doppio, dublu, două, de două ori, chestia asta  … cu două … luate-ar dracu de italian, parcă-ai fi crescut în Africa!

Ies afară, respir adânc, ZENNNNNNN; DINGGG:BUMMMMMM, mă rog la Dumnezeu să-mi dea puterea de a-l suporta.

Revin și-l văd sugându-și un deget. Mă întreb în gând ce-o mai fi pățit? I-o fi dor de maica-sa?! Mă pregătesc să-i împrumut celularul să o sune. Se apropie cu pași mărunți de mine și-mi spune, foarte muzical, dar fără să schimbe tonul, de cinci ori, aceleași cuvinte: „Mi fano male le ditine, mi fano male le ditine, mi fano male le ditine, mi fano male le ditine, mi fano … („Mă dor degețelele! Mă dor degețelele! Mă dor degețelele! Mă dor degețelele! Mă dor degețelele!”) Și mă privește ca o căprioară rănită. Mi se pare un tonomat stricat.

 - Ce-ai făcut? – îl întreb exasperată.

 - Mi-am rupt „o pielicică” cu dinții.

Iar ies afară, iau o gură de aer, îmi blestem zilele, fac un exercițiu scurt de Yoga (de calmare).

Mă întorc. Continuă să se lamenteze. Mi se pare un bocet stins.

 - Fiule, vrei să te duc la spital?

 - Nu, dar mă dor …

! Taaaaaaaaaaci!Taci! Dacă nu, n-o să te mai doară nimic, niciodată.

Dă Dumnezeu și tace. Din când în când, clampăne din gură așa ca berzele (oare berzele fac așa?!), de trei patru ori, consecutiv. Mă uit la el și mă minunez.

Azi îmi arată disperat o pată cât un bob de orez pe pantaloni: „Signora, una macchia! Signora, una macchia! Signora, una macchia”. Un scâncet care nu mai încetează, iar eu nu am răbdare.

 - Ia fiule o bucățică de lămâie. Ia un pic de săpun pe un șervețel!

 - Nu iese. E o pată urâtă. Și ochii i se umplu de lacrimi.

Și clienții mă cheamă, telefonul sună. Mâncarea așteaptă să fie dusă la mese, băuturile nu sunt gata, iar eu mă uit la „macchia” cât un bob de orez și prin cap îmi trec gânduri criminale.

 - IA O FOARFECĂ!

În seara acesta mă întreabă cu aceeași privire inocentă, cu degețelele împreunate (ca un preot fals): „Doamnă, care a fost prima impresie când m-ați văzut? Puteți să-mi răspundeți sincer, că nu mă supăr!”

 - Dragule, intuitiv am simțit că-ți lipsesc niște rotițe!

Și râde…și râde…Și mie îmi vine să plâng. Au trecut doar patru zile și deja vorbesc singură. Cum îl voi suporta până la sfârșitul lunii?! Îl compătimesc, sincer, dar de mine mi se rupe sufletul. Cunoașteți vreo formulă magică prin care să-l suport mai ușor? Dacă va funcționa, cred că o să-mi schimb profilul: mă voi ocupa de autiști, de dilimandroși, de nebuni, de handicapați.

Tom, bisexualul

de Felicia Doleanu

Într-o seară, demult, după o zi foarte grea, am plecat cu colegii, să ne relaxăm un pic la o discotecă, în care se cânta și karaoke și care aparținea unui bun prieten, Tom.

Tom era un tip teutonic, atletic, cu ochii albaștri, inteligenți, cu o voce baritonală, cam teatrală – ca a majorității homosexualilor, dar foarte plăcută. De câte ori mă vedea intrând cu trupa mea de băieți (internațională), mă întâmpina călduros, cu joc de glezne și de buci, dându-și ochii peste cap și eliberând tot felul de onomatopee: „Ooohh, bella donna” (asta eram eu!), aaahhh „Giiiiiiiiiinooo, ehhh Baffo .., ohohoo Leeeeoooo, ăăăh Mashutt” (și se apleca spre noi să ne sărute, acoperindu-ne cu nori de pudră și urme de ruj. Apoi, curgea șampanie.

Tom locuia într-o vilă, foarte aproape de mine. Era unicul fiu al unei doamne care-l răsfăța, îi accepta toți prietenii și pe mine mă plăcea în mod deosebit. De câte ori ne întâlneam, mă rugau să merg să le fac „Brusccheeeettttaaaaaa!” („Aaahhh bellaaaa donna, bruschetta ta e delicioasă!”).

Așa! Deci în seara respectivă, după câteva pahare, pe o muzică nebună (pe care o simțeai ca pe niște pumni în stomac), el, foarte mândru, mă invită să-mi arate modificările făcute în discotecă. Totul era ca o grotă, cu niște lumini lila, roz, cu tot felul de separeuri, cu câteva baruri. El îmi răcnea în timpan cât a investit, cu mâinile fluturând prin aer ca niște porumbei mari și albi.

Dintr-odată, mă împinge tandru într-o cabină. Pe perete, o plasmă care tocmai rula o scenă de amor la bordul unui yacht de vis, pe o mare turcoaz, unde un brunet superb, cu un corp de Adonis, penetra un blond la fel de frumos. Amândoi rânjeau, arătându-și dantura impecabilă. Era ceva sălbatic și pătimaș în chestia asta! Am rămas hlizindu-mă ca un copil care vede prima oară bradul împodobit în august. Niciodată nu m-am gândit că homosexualii fac dragoste în picioare! Nu știu de ce mă gândeam mai tot timpul la sex oral. Poate datorită modului de pronunție, felului vulgar de a rotunjii cuvintele. Cert e că Tom închide fain ușa și-mi spune: „Eheeei bella donna … și acum o să te violez!”

Mă uit la el câteva secunde, timp în care la mine-n cap era cinema! Scurt metraj: mă amenință cu violul, șanse să mă apăr n-am (animalul are doi metri). Să țip?! La atâția decibeli, nu mă aude nici dracu.

Dacă mă violează, merg la poliție, depun plângere care ar suna cam așa: „La ora 03,30, într-o discotecă de homo, unde eu eram probabil singura femeie, am fost violată de cel mai homo dintre ei, în timp ce tocmai vizionam un film porno, cu și despre homosexuali, într-o cabină specială! Și polițiștii: DOAMNĂ AȚI TRAS PE NAS? SAU AȚI BĂUT?”

Mă bufnește un râs de zile mari. Un râs cu lacrimi! Tom se uită jignit la mine: „Bella donna, să știi că sunt bisexual!”

Foarte ofensat, povestește scena colegilor mei! Ăștia încep să râdă mai cu lacrimi decât mine.

A doua zi aveam cu toții febră musculară de râs. Șeful meu îmi reproșează: „Felicia, cara mia, orice bărbat ar renunța la viol la așa o avalanșă de râs! Devine nesigur…che cazzo!”

Uite-așa am mai învățat ceva! Să mă apăr de violatori …

Cu Tom am rămas prietenă și azi, dar încă n-am fost la el să-i fac Bruschetta.

Teama de a zbura ori preţul prea ridicat al biletelor de avion, o cantitate prea mare de bagaje sau schimbarea incomodă a numeroase mijloace de transport reprezintă tot atâtea motive pentru a alege să mergi în România cu maşina personală. La graniţele ţării de origine însă, te aşteaptă monstrul. E dur, mare şi rău. Un nemilos. Îţi pune nervii şi viaţa la încercare. Îţi pompează adrenalină în vene până la un nivel dureros şi aproape schizofrenic. Te transformă pe tine însuţi într-un balaur scandalagiu cu ochii ieşiţi din orbite şi cu piciorul paralizat pe frână. Povestea se poate numi, fără teama de a greși, coșmarul întoarcerii acasă. 

Daniel Popa

Toţi cei care vin în România dau piept cu monstrul șoselelor proaste și lente într-o încrâncenare surdă, de mai bine de 7-8 de ani, fără ca nimeni să-i ajute. Acest monstru este cancerul care mănâncă anual miliardele de euro pe care România le-ar putea obţine de pe urma turismului. El este cronofagul care se hrăneşte de-a valma cu benzină, neuroni, vieţi de oameni şi de animale, dar şi cu nesimţirea celor care ar trebui să-l ucidă. Însă tot ceea ce provoacă poate primi titlul „Coşmarul rutier numit România”. De la finele anului trecut, coșmarul s-a mai diminuat, prin inaugurarea unor porțiuni noi de autostradă pe drumul Nădlac-București. Însă România va mai avea de așteptat mulți ani până când se va putea merge pe autostradă de la București la Budapesta.

Update: Porțiuni noi de autostradă pe drumul Nădlac – București

Lungul drum (în timp, nu și în kilometri) de la Nădlac la București s-a mai scurtat în ultimele luni cu aproape o oră, după punerea în folosință a câtorva segmente noi de autostradă.

Astfel, traversarea Aradului (cu numeroasele pasajele de cale ferată) și porțiunea lentă Arad – Deva pot fi evitate, apelând la traseul Arad – Timișoara – Lugoj – Deva, pe care există două segmente de autostradă (de la intrarea în Arad până după Timișoara, respectiv Lugoj – Făget).

De asemenea, de la Deva până la ieșirea din Sibiu sunt în funcțiune trei segmente de autostradă (plus centura Sibiului). Lipsește din acest traseu doar un segment de câteva zeci de kilometri de drum rapid.

Astfel, călătorii au scăpat de obositoarea trecere prin Sebeș, dar și de puzderia de localități prin care se circula în ritm de melc. La rândul lor, localnicii din Sebeș s-au bucurat că au scăpat de invazia celor 45.000 de mașini care le tranzitau zilnic orașul, dispariția traficului infernal fiind salutată printr-un foc de artificii și un mega-spectacol organizate de autoritățile sebeșene.

Totodată, lipsește în continuare mult promisa autostradă Nădlac – Arad (blocată de falimente și arestări). Cel mai optimist termen de finalizare a acesteia este sfârșitul lui 2014.

Autostrada de la Sibiu la Pitești este în continuare blocată, de o interminabilă fază de discuții. Despre porțiunile de autostradă Sibiu-Râmnicu Vâlcea și Râmnicu Vâlcea Pitești nici un oficial român nu spune nimic.

"Visul german" al românilor nu este de a emigra în Germania, ci de a avea şi ei o autostradă precum a nemţilor

Strania aventură (situația din 2011-2012)

Pentru cei care n-au mai fost de mult timp în ţară, o asemenea călătorie reprezintă o radiografie rece a evoluţiei patriei noastre de origine. Pentru cei ai căror parteneri de viaţă n-au pus niciodată piciorul în România, o asemenea călătorie poate fi una dintre cele mai stranii aventuri.

Infrastructura rutieră, substanţial mai bună decât în urmă cu un deceniu, dar departe de cea cu care românii din Germania s-au obişnuit în patria de adopţie, apariţia timidă a unor unităţi de cazare şi a unor restaurante de calitate, la care se adaugă creşterea năucitoare a numărului de maşini reprezintă partea luminoasă a noului peisaj rutier românesc.

De cealaltă parte însă, agresivitatea aproape patologică a celor mai mulţi dintre şoferii români, unele lucrări de infrastructură a căror logică o înţelegem cu greu, toaletele murdare şi sărăcia afişată ca un blazon de zeci de comunităţi pe care le străbaţi reprezintă reversul trist al evoluţiei României.

O alegere dificilă: Cehia, Austria sau fosta Iugoslavie?

Drumul din Germania către România nu ne lasă prea multe opţiuni. Fie că alegem, în cazul celor care plecăm din nordul Germaniei sau din partea estică a acesteia, traseul prin Dresda, Praga, Brno, Bratislava, fie că alegem traseul prin Viena, ambele rute converg către celebra centură a Budapestei, M0.

Pentru cei care se îndreaptă spre sudul României, există şi o altă variantă de drum, prin care ocolesc Ungaria. Astfel, din Austria pot merge spre Slovenia şi Croaţia. După ce trec de Croaţia, taie o porţiune din Serbia, urmând să pătrundă în România fie pe la Moraviţa, fie pe la Porţile de Fier. Această variantă de drum prezintă, dincolo de avantajul unei porţiuni mai lungi de mers pe autostradă, două impedimente majore: 1. taxele de drum mari de pe teritoriul fostelor republici iugoslave (vignetă în Slovenia, taxă pe suta de kilometri în Croaţia şi Serbia) şi 2. traversarea mai multor puncte de frontieră între ţări non UE-UE (Croaţia-Slovenia, Serbia-România), fiecare presupunând timpi lungi de aşteptare şi, uneori, controale făcute ca în vremurile de demult, cu golirea maşinii de toate obiectele, desfacerea roţii de rezervă şi a altor accesorii auto.

Cel puţin vameşii români de la graniţa cu Serbia sunt vestiţi pentru excesul de zel manifestat, de regulă, faţă de cei care nu sunt de prin partea locului. La rândul lor, croaţii vă pot taxa vamal usturător, conform legii lor, pentru prezenţa în maşină a unor bunuri care depăşesc valoarea de 500 de kuna, adică în jur de 70 de euro.

Când alegem traseul, să nu uităm însă nici faptul că drumul prin Cehia şi Slovacia are câteva dezavantaje. Calea de rulare de pe autostrăzile ceheşti are o calitate deplorabilă, ba chiar este mai proastă decât puţinele bucăţi de autostradă pe care le are România! De asemenea, chiar înainte de Praga lipseşte o porţiune de autostradă, şoferii fiind nevoiţi să parcurgă un drum naţional extrem de lent, aglomerat chiar şi în zilele de week-end.

În cele din urmă, fie că alegem variantele Praga sau Viena, tot la unguri ajungem. Autostrada care leagă Viena de Budapesta (extrem de aglomerată vara; pe lângă TIR-uri, camioane şi români care se întorc din Spania şi Italia, ea este frecventată şi de numeroşi austrieci care merg să-şi petreacă vacanţa în staţiunile de lângă lacul Balaton) ocoleşte capitala maghiară pe centura M0. Această centură este un soi de autostradă în construcţie şi extindere veşnică, cu restricţii de viteză la 80 de kilometri pe oră şi, la rândul ei, foarte aglomerată. Pe M0 se produc frecvent accidente şi blocaje iar această şosea este populată de o mulţime de radare fixe şi de echipaje de poliţie maghiară gata să încaseze banii de la contravenienţi.

Nu are rost să vă gândiţi la o scurtătură pentru a evita M0 şi a ieşi spre Szeged utilizând drumurile naţionale, întrucât calitatea acestora poate fi uneori destul de proastă şi veţi fi nevoiţi să mergeţi cu viteză foarte redusă.

Rămâneţi câteva zeci de kilometri pe M0, timp în care urmăriţi cu atenţie ieşirea spre Szeged. Odată înscrişi pe această rută, traseul este mult mai gol iar calitatea drumului – mult mai bună. Drumul, populat mai ales de TIR-uri care se îndreaptă către România sau către ţările UE din sud, Bulgaria şi Grecia, nu dă nimănui bătăi de cap.

Noutăţi: Centura Mo începe să fie din ce în ce mai comodă, după ce anumite porţiuni au fost modernizate şi extinse la 3 benzi pe sens, iar viteza s-a ridicat în porţiunile reabilitate de la 80 la 100 km/h. Constructorii angajaţi de statul maghiar lucrează non-stop, inclusiv duminica, astfel încât există bune premise ca toate problemele ridicate de acest drum să dispară în curând.

Benzină proastă la unguri

Dacă aveţi de gând să faceţi un popas pe teritoriul Ungariei (ţară pe care o puteţi străbate respectând regimul de viteză în 4-5 ore), evitaţi să faceţi plinul cu combustibil la o benzinărie de aici, calitatea acestuia fiind mai proastă decât în Austria sau România, iar preţul – mai mare.

Înainte de a intra în Ungaria nu trebuie să uitaţi să vă cumpăraţi vigneta necesară, cel mai indicat loc fiind biroul administraţiei maghiare de autostrăzi de la Nickelsdorf. Achiziţia vignetei maghiare de la benzinării sau de la alte chioşcuri este de obicei suprataxată cu câţiva euro.

Atenţie! Vigneta maghiară s-a scumpit la 12 euro, pentru o săptămână.

Spre deosebire de vigneta austriacă (care se lipeşte de parbriz şi costă 7,8 euro pentru 10 zile), vigneta ungurească este exclusiv electronică. La cumpărarea ei trebuie să indicaţi numărul autoturismului şi să vedeţi dacă acesta a fost scris corect pe chitanţă. În cazul alegerii traseului prin Cehia şi Slovacia sunt necesare, de asemenea, vignete care se lipesc pe parbriz.

Când vă apropiaţi de Szeged, începeţi să vă uitaţi după indicatorul către Nădlac – Arad – România, întrucât autostrada pe care vă aflaţi merge la Belgrad.

Trebuie să ştiţi că autorităţile maghiare au reuşit să finalizeze, în luna aprilie a acestui an, porţiunea de autostradă între Szeged şi localitatea Mako, contribuind astfel nu numai la ameliorarea stării de sănătate a populaţiei din oraşul Szeged (nevoită să respire gaze de eşapament timp de zeci de ani), ci şi la reducerea cu cel puţin 30 de minute a drumului către România.

Ca urmare, înainte de Szeged vă înscrieţi pe porţiunea de autostradă M43 şi veţi avea câteva zeci de kilometri de autostradă nouă, impecabilă, pe care veţi fi aproape singuri. Autostrada se va termina însă repede, într-un sens giratoriu, după localitatea Mako, vestită ca loc de popas pentru cei care merg spre România.

Astfel, la Mako există numeroase pensiuni curate şi cu preţuri acceptabile care oferă cazare şoferilor obosiţi şi vânătorilor germani de dropii şi prepeliţe. Pensiunile au porţi înalte iar în curţile lor puteţi lăsa maşina securizată peste noapte. Până în urmă cu un an, erau vestite şi restaurantele din Mako, unde se puteau mânca excelente preparate ungureşti tradiţionale, la preţuri imbatabile. Preţurile acestor restaurante însă au crescut astfel încât, dacă nu vă este somn prea tare, nu aveţi de ce să regretaţi că săriţi peste Mako.

După mai puţin de 20 de kilometri, veţi ajunge la Naghilac, unde se află punctul de frontieră. Treceţi de el şi sunteţi în Nădlac, de unde trebuie să achiziţionaţi rovigneta.

ATENŢIE: LA ARAD VĂ PAŞTE O URIAŞĂ CAPCANĂ!

Înainte de intrarea în Arad, veţi ajunge la un măreţ sens giratoriu, care indică Bucureştiul ca fiind la dreapta, la o distanţă de circa 600 de kilometri de locul unde vă aflaţi. Nu vă bucuraţi şi n-o apucaţi vitejeşte pe acest drum, care este marcat şi cu indicatorul de autostradă, pentru că veţi fi silit să vă întoarceţi înapoi pe la prima ieşire!

NU EXISTĂ NICIO AUTOSTRADĂ PÂNĂ LA BUCUREŞTI! Totul este o cumplită bătaie de joc a autorităţilor, la adresa românilor şi a străinilor care îndrăznesc să se aventureze prin aceste locuri neomeneşti, subdezvoltate şi ancorate în preistoria civilizaţiei. Bucata de autostradă ajunge numai până la Timişoara, iar Bucureştiul, destinaţia nefinalizată, nu este tăiat cu un X, aşa cum se întâmplă întoate ţările.

Dacă v-aţi păcălit şi aţi apucat-o pe iluzoriul drum către Bucureşti, treceţi de meandrele Mureşului Mort de pe noul drum şi ieşiţi urmărind indicatorul Aeroportul Arad-Centru. De acolo, faceţi o întoarcere şi intraţi pe celălalt sens al peticului de autostradă, revenind la giratoriul unde aţi fost indus în eroare. Acolo, urmaţi sensul de Arad şi, dacă sunteţi mai temperamental, înjuraţi autorităţile. Oricum, chiar dacă ar înjura milioane de români, nu aude nimeni şi nu se rezolvă nimic.

Maimuţe în trafic, drumuri prea leneşe: începe aventura

Pentru cei care n-au mai ajuns demult pe căi rutiere în România, de-aici începe aventura. În primul rând, nu faceţi greşeala să credeţi că puteţi parcurge în 5-6 ore cei 600 de kilometri care vă sunt indicaţi până la Bucureşti. Veţi face cel puţin dublu!

După mai bine de 20 de ani de la Revoluţie, niciun ministru al Transportului şi niciun Guvern nu a tratat cu seriozitate problema construcţiei unei autostrăzi Bucureşti-Arad, în ciuda isterizării populaţiei şi agenţilor economici obligaţi să utilizeze această rută de transport (coridorul IV pan-european).

 „Mai lungă-mi pare calea acum, la-ntors acasă/Aş vrea să zbor, dar lipsa autostrăzii nu mă lasă”, Extras  din Jelania şoferului european către miniştrii români ai Transporturilor

În al doilea rând, de-acum puteţi să uitaţi modul corect în care aplicaţi în Germania prevederile Codului rutier. Cu toate că şi în România funcţionează practic acelaşi Cod (legislaţia rutieră a fost pe deplin armonizată cu cea europeană), aici fiecare are o viziune proprie asupra aplicării sale.

De pildă, trebuie să ştiţi că în România depăşirea vitezei legale cu mai puţin de 10 km/h nu este sancţionată prin lege. Dacă mergeţi cu 59,9 km/h într-o porţiune unde viteza este de 50 km/h, niciun poliţist rutier nu poate să vă aplice vreo sancţiune.

Trebuie, de asemenea, să cunoaşteţi faptul că pe drumurile publice din ţară circulaţia se bazează pe principiul „lasă că nu mă loveşte ăsta, pentru că nu vrea să-şi strice maşina”. În consecinţă, dacă vă aflaţi la un semafor pe banda de mers înainte şi în stânga dumneavoastră, pe banda de stânga, se află cineva, de regulă acel cineva nu va merge în stânga, luând direcţia lui, ci va porni cu maximă detaşare înainte, luându-se la întrecere cu dumneavoastră, tăindu-vă faţa, claxonând cu furie şi chiar înjurându-vă pentru cele nefăcute.

O modalitate similară de acţiune este aplicată şi în cazul virajului la dreapta. Să nu vă mire dacă indivizi intempestivi, aflaţi pe benzile a doua sau a treia, vor face dreapta brusc, fără a se asigura prea mult şi fără remuşcări.

Depăşirile pe linie continuă sau chiar pe linie dublă continuă, în condiţii de vizibilitate redusă (ploaie, ceaţă, ninsoare) sunt şi ele sport naţional în România, intrând în obişnuinţa dementă a locului. Nu vă gândiţi însă că românii fac depăşiri cu Dacii vechi şi că viaţa dumneavoastră, cel care merge regulamentar pe contrasens cu o maşină bună şi fiabilă, nu poate fi pusă în pericol la o ciocnire – fie ea şi frontală – cu nişte kilograme de tablă ruginită. Nu, românii au acum maşini solide, germane, care pot prinde peste 200 de km/h şi cu care se pot sinucide fără eşec şi/sau pot ucide pe oricine le stă în cale! Nu vă miraţi nici de faptul că un individ îşi mână bolidul, duba, microbuzul sau autocarul în duble depăşiri sau în depăşiri complicate ale unor coloane întregi de TIR-uri, pentru ca odată instalat în fruntea coloanei de autovehicule să facă dreapta şi să intre în prima benzinărie.  Se distrează şi el!

Ca străin, poţi avea şi surpriza să fiţi înjurat în trafic pentru respectarea întocmai a limitei de viteză sau pentru că opriţi la culoarea galben spre roşu a semaforului, şi nu „forţaţi trecerea”. Totodată, dacă drumul pe care mergeţi are o singură bandă pe sens, dar aceasta este mai lărguţă, depăşind 4 metri, să nu fiţi surprins dacă lângă dumneavoastră se insinuează cineva, împingându-vă în acostamentul drumului (probabil atitudinea izvorâşte din credinţa că drumul cu pricina are două benzi).

Giratoriile: ne-nvârtim şi ne ciocnim

Giratoriile, destul de frecvente în România, sunt din nou locuri unde trebuie să deschideţi bine ochii şi să nu uitaţi că prevederile legislaţiei rutiere referitoare la acestea au fost schimbate abia în 2006.

Drept urmare,  destui şoferi habar nu au ce să facă şi cum să facă pentru a trece giratoriul. În general, în giratoriile cu câte două benzi nu trebuie să vă mire dacă veţi întâlni automobile care intră vijelios pe banda întâi, taie giratoriul pe unde pot şi ies la fel de vijelios de pe banda a doua, fără să se asigure că pe acolo mai sunteţi şi dumneavoastră şi fără să dea vreun semnal.

Ajuns în România, veţi avea parte de încă o surpriză. De fapt, ce să mai vorbim?! Surprizele de tot felul se vor ţine lanţ. Veţi vedea un număr foarte mare de maşini cu numere de Bulgaria. Nu trebuie să vă gândiţi că vecinii ne-au invadat, pompând în turismul autohton milioane de euro, aşa cum investesc românii în turismul lor.

Aceste maşini aparţin românilor, dar au fost înmatriculate în Bulgaria pentru a evita taxele de primă înmatriculare percepute de statul român şi controalele tehnice severe (majoritatea sunt autoturisme la mâna a treia sau a patra, cu probleme tehnice serioase). Deci, atenţie! Dacă sunteţi lovit de o astfel de maşină, veţi avea probleme mari atunci când vă veţi repara autoturismul cu asigurarea respectivului.

Nu trebuie să uitaţi nici faptul că poliţia română sancţionează, de regulă, doar depăşirile flagrante ale vitezei, celelalte încălcări ale Codului Rutier fiind tratate cu maximă lejeritate. De cealaltă parte, trebuie să ştiţi că şoferii români, stresaţi de drumurile proaste şi supăraţi pe viaţă, şi-au pierdut de mai multă vreme obiceiul de a semnala celorlalţi participanţi la trafic prezenţa unui radar, acest lucru fiind făcut însă de şoferii de TIR sau de alţi şoferi străini.

Semn de circulaţie unic în lume: „Atenţie, beţivi”

Drumul Nădlac-Arad este unul destul de liniştit, dacă sunteţi atent la manevrele „maimuţelor vitezomane”, care intră încolonate în depăşiri riscante. Trebuie să păstraţi distanţe mai mari decât de obicei faţă de vehiculul din faţă, pentru ca respectivii să aibă unde intra dacă pe contrasens apare TIR-ul.

Pe acest traseu veţi traversa oraşul arădean Pecica, renumit nu doar pentru pâinea gustoasă, ci şi prin inventarea indicatorului rutier „Atenţie beţivi!”. Trebuie deci să vă aşteptaţi în orice moment, fie dimineaţă, prânz sau seară la un pieton sau la un biciclist nesigur pe picioarele/roţile sale, care poate cădea sub roţile maşinii dumneavoastră.

Şi în Arad, odată ajuns pe vestita sa centură, vă întâmpină câteva giratorii, o circulaţie absolut haotică, TIR-uri multe, câini vagabonzi, ciori flămânde şi croncănitoare, negustori de goblenuri, ţepuşe şi tablouri şi marele obstacol: trei treceri de nivel cu calea ferată. Dacă aveţi nenorocul să treacă taman atunci personalul local (care merge şerpuitor, coborând pe rând barierele tuturor celor trei treceri de nivel), în acest peisaj se vor consuma cam 90 de minute din viaţa dumneavoastră.

După ce aţi scăpat din Arad (atenţie, semnul de Deva este pus cam câş şi mulţi intră în curtea unui hipermarket, în loc să rămână pe drumul european), vă aşteaptă traseul sinuos spre Deva, cu câte o bandă pe sens, încărcată de autocamioane şi TIR-uri lente.

Centura Devei este, la rândul ei, într-o permanentă reconstrucţie, cu câte o bandă pe sens, cu multă zgură, gropi şi pietricele care vă nenorocesc maşina. După Deva, dacă aveţi treabă în sudul României, puteţi încerca drumul prin Petroşani. Atenţie însă! Acesta este accidentat şi într-o stare absolut deplorabilă.

Dacă veţi ţine însă drumul către Sibiu, veţi traversa Orăştie, după care va urma „marea piatră de încercare” a răbdării şoferului: Sebeşul. Ajuns în Sebeş, veţi sta de obicei în ambuteiaje îngrozitoare, timp în care vă veţi întreba ce genă are populaţia locală (pe sub geamurile căreia trec zilnic mii de TIR-uri şi maşini), de n-a murit până acum în masă, de cancer.

Chiar dacă reflectaţi la una sau la alta, păstraţi-vă vigilenţa de şofer. Fiţi atenţi că, deşi vă aflaţi pe un drum european, vă veţi pierde prioritatea în faţa drumului naţional care vine de la Alba Iulia, iar cunoscătorii locului ştiu şmecheria şi vă taxează, fie prin înjurături, fie prin gesturi obscene.

După ce aţi scăpat de Sebeş, puteţi răsufla cât de cât uşurat. Aveţi dreptul la cel mai bun ciolan cu fasole din România, la popasul din Miercurea Sibiului. Nu faceţi însă greşeala să dormiţi peste noapte la motelul apărut lângă restaurant, decât dacă primiţi o cameră care nu dă spre stradă. Deşi este impecabil de curat (respectă schema motelurilor Etap) şi ieftin (dubla costă 20 de euro), dacă aveţi camera la stradă nu veţi putea pune geană pe geană toată noaptea, iar cafeaua oferită gratuit de recepţioneră nu vă va ajuta. Puteţi să mâncaţi aşadar la Miercurea şi să vă cazaţi la Sălişte, unde există numeroase pensiuni decente, cam la acelaşi preţ.

Unde este Bucureştiul?

Înainte de Sibiu, veţi vedea un mare giratoriu şi două indicatoare rutiere contradictorii. Ambele spun că Bucureştiul este şi înainte, şi la stânga. Aveţi încredere în noi şi faceţi la stânga, pentru că peste vreo 5 kilometri veţi intra pe noua centură a Sibiului, cu profil de autostradă, pe care veţi economisi vreo 30 de minute.

Ignoraţi indicatorul de pe centură care vă dă iluzia că până în Capitală aţi mai avea vreo 2 ore, dat fiind că mai sunt 200 şi ceva de kilometri. Este doar o iluzie, drumul durează mult mai mult şi este greu.

După ce veţi ieşi de pe centură, urmează Iadul din Rai. Valea Oltului, cu peisajele ei desprinse din cărţile de geografie a reuşit să devină una dintre cele mai antipatizate regiuni pentru şoferi. Coloanele kilometrice de maşini merg ca nişte şerpi obosiţi pe munte iar radarele fixe ale Poliţiei Rutiere sunt instalate taman în punctele în care poţi depăşi, destructurând şarpele.

Când ajungeţi în localitatea Lazaret, nu vă lăsaţi atras în cursă de maşinile cu numere de Anglia sau de Olanda în jurul cărora se agită persoane care vor să vă ceară ajutorul. Dacă sunteţi curios şi opriţi veţi afla, într-o engleză poticnită, că respectivii sunt străini, au rămas fără bani de benzină, şi că vor să vă dea ceasul lor de aur, în schimbul unor bani. Este treaba dumneavoastră dacă acceptaţi sau nu trocul.

Despre ceea ce vi se poate întâmpla pe Valea Oltului sau în minunata Capitală Bucureşti vă vom spune într-un alt articol, deoarece retrăirea coşmarului rutier, chiar şi până în acest punct al traseului, ne-a înghiţit energia.

N.R. Când ne referim la “maimuţele din trafic”, să nu înţelegeţi că este vorba de domnişoare tinere, blonde şi începătoare ale şofatului, ci imaginaţi-vă nişte indivizi asexuaţi, violenţi, plini de tupeu şi care iau decizii iraţionale. Nu greşiţi dacă-i consideraţi pe toţi din prima drept un “potenţial pericol” şi dacă sunteţi foarte atent la manevrele lor în trafic.

Occidentul se teme că vom pleca în masă din România

de Daniel Popa

Pe 1 ianuarie 2014, la 7 ani după integrarea formală în Uniunea Europeană, România și Bulgaria, cele mai sărace țări comunitare, sunt primite efectiv în Europa, prin eliminarea restricțiilor de muncă pentru cetățenii lor.

Germania, Marea Britanie, Franța, Austria, Belgia, Luxemburg, Malta, Olanda și Spania sunt obligate ca de la 1 ianuarie 2014 să accepte pe teritoriul lor lucrători români și bulgari, fără nicio restricție de contingente, calificări, sectoare ocupaționale sau meserii. Angajarea românilor și a bulgarilor trebuie să se producă în aceleași condiții ca și pentru propriii cetățeni, cu respectarea legislației muncii din țara gazdă, fără permise speciale, fără limitări temporare ale șederii și fără exploatare.

Deja în mai multe state europene opinia publică dă semne de fierbere, jurnalele susținând pe ton de alarmă (într-o notă publicistică amintind chiar de discursul public din Germania anilor 1938-1939) că armatele de români și bulgari vor lua locurile de muncă ale băștinașilor, vor contribui la creșterea criminalității în diferite zone, vor secătui bugetele de asigurări sociale ale Angliei și ale Germaniei etc. etc.

De la București, premierul român Victor Ponta emite semnale liniștitoare către Occident: „Românii care au dorit să meargă în alte ţări au făcut-o deja şi nu va exista nicio schimbare semnificativă”. Atitudinea oficialilor de la Sofia este similară cu a celor de la București, încercând să calmeze spiritele anti-români, anti-bulgari și anti-romi.

De ce se sperie Occidentul de noi? Românii de rând care circulă pe străzile din București sau trec pe lângă șantierele de construcții nu nutresc neliniști speciale atunci când întâlnesc batalioane întregi de bone filipineze sau de muncitori chinezi, oameni pe care îi acceptă și îi integrează în mijlocul lor!

Eliminarea restricțiilor de pe piața muncii este un prim beneficiu concret al integrării în UE a celor două țări. Până acum, pentru România, integrarea în UE a fost o butaforie. Pe 1 ianuarie 2007, locuințele de chirpici s-au înveșmântat ca la comandă în pereți fastuoși din carton, dar în spatele acestora au rămas aceleași carii. Tot pe 1 ianuarie 2007, la granițe au fost atârnate stegulețe albastre cu steluțe galbene. Însă nici un român nu s-a putut bucura pe deplin de acest lucru, nemaipunând la socoteală faptul că granițele noastre vestice și cu Bulgaria încă mai există. Poate doar sărmanii afgani prinși de polițiști cu infraroșii s-au bucurat că au ajuns în UE văzând acest peisaj înstelat, dar cred că nici fericirea lor n-a fost de durată când și-au dat seama că mârșavii de traficanți nu i-au pus pe liber în Germania sau mai spre vest, așa cum le promiseseră.

Evident, este o problemă de corupție a românilor și a bulgarilor faptul că un înalt oficial olandez, care a blocat din start integrarea în spațiul Schengen, a fost implicat într-un mic scandal de corupție (dezvăluit de presa bulgară), în care elementele esențiale erau numele domniei sale și un act de proprietate pentru o vilă de lux de pe coasta Mării Negre, primită la preț de două leve!

Pe de altă parte, din mult lăudatele fonduri europene românul de rând nu a văzut nimic. Banii au fost „supți” de celebrele POSDRU, majoritatea programe-stafie, cu un răspuns social incert. Timp de mulți ani România a fost doar un contributor net la bugetul UE, primind înapoi mult mai puțin din cât a investit în punga comună!

Din 2007 și până acum, dacă autoritățile naționale și europene ar fi dorit, România ar fi avut sute de kilometri de autostrăzi moderne, astfel încât TIR-urile germane să nu se mai târască zile întregi pe drumuri, pentru a aduce în România produse de import, împovărându-l tot pe consumatorul român cu costurile anevoioaselor călătorii. Cine știe, dacă s-ar fi dorit poate că ar fi avut și această țară și sisteme de asistență socială și medicală decente și alte mărunțișuri asemănătoare, astfel încât românii să nu-și mai dorească să fugă în masă din hulitul colț sud estic al Europei!

Dacă s-ar fi vrut, s-ar fi reabilitat energetic toate blocurile lui Ceaușescu, s-ar fi modernizat spitalele și școlile, s-ar fi putut investi cu cap – și de la zero (greenfield) – în turism și în agricultură. Integrarea în UE nu a adus locuri de muncă în România, ci a înlesnit doar exportul de forță de muncă. Nu a adus investitori majori, ci a creat doar ocazia multinaționalelor să impună schimbări în legislația muncii, în dezavantajul angajaților români, invocând pravile mai mult sau mai puțin reale ale UE.

Pe de altă parte, România s-a dovedit mai catolică decât Papa atunci când a aprobat și a aplicat întocmai directivele europene, imediat ce Bruxelles-ul le-a tipărit în buletinele sale. Amintiți-vă cu câtă sfințenie și promptitudine au început comercianții noștrii să taxeze pungile de plastic din magazine, după o modificare a normelor de mediu, în 2008! Plătești și punga, plătești și eco-taxa. Dublă taxare! De ce oare alte țări UE n-au procedat la fel nici până în zilele noastre?

Alte beneficii ale integrării din 2007, pe care nu le putem omite, au fost, bineînțeles, alinierea prețului la gaze naturale, la curent și utilități cu prețurile din UE, de s-a ajuns acum ca întreținerea în România să fie mai mare ca-n Franța sau Germania. Este hilar să auzi la știri și în discuțiile din blocuri despre familii întregi care fac baie  în cadă în aceeași apă, mai întâi copiii și apoi plozii, ca în Evul Mediu sau dormind cu cojoacele, de frig și de frica facturilor.

De asemenea, accizelele la carburanți și tutun au crescut până la cer, iar prețurile produselor de consum s-au majorat constant. Așa s-a ajuns ca, atunci când intri într-un magazin din România, să te crucești de nivelul prețurilor, care sunt mai mari cu 20-30% decât în Germania. Știu, admiratorii doamnei Merkel vor sări și vor argumenta cu date despre eficiența lucrătorului german, despre productivitatea sa, superioară celei a românului, a grecului, a bulgarului ș.a.m.d. Nu știu cât de validă este teoria lor, dacă te gândești că litrul de ulei de măsline produs în Grecia este cu vreo 25% mai ieftin într-un supermarket german, decât într-un supermarket similar,  cu aceeași siglă germană, din însăși țara în care uleiul a fost produs.

Ca să rezum într-o notă optimisă, vă redau opinia unui brav cetățean grec, locuitor al Spartei, vajnic agricultor, proprietar de măslini, portocali și patron de pensiune: „Integrarea noastră și a voastră în UE a fost bună. Pentru poporul german!”.

Sper totuși ca, după acest prim pas al integrării efective, UE să devină bună și pentru noi, să aducă românilor și bulgarilor nu numai locuri de muncă, ci și infrastructură de calitate în țările lor.

Guvernul a dat posibilitatea cetățenilor UE și celor ai Spațiului Economic European să cumpere terenuri agricole în România. Nu mai există, de la 1 ianuarie 2014, nicio restricție privind suprafața maximă care poate fi achiziționată de nerezidenți. Eliminarea acestor bariere în ceea ce privește cumpărarea de terenuri a fost solicitată de Comisia Europeană.

Inițial, Bucureștiul a dorit să impună o limită de 100 de hectare la vânzare şi o experienţă de minim cinci ani în domeniu, pentru străinii care doreau să achiziţioneze teren agricol în România, însă această propunere nu a fost agreată la Bruxelles. Totuși, atât cetățenii români, cât și statul roman vor avea drept de preempțiune la vânzarea terenurilor agricole. Astfel, potrivit unui proiect de lege adoptat de Guvern, “înstrăinarea, prin vânzare, a terenurilor agricole situate în extravilan se face cu respectarea dreptului de preempţiune al coproprietarilor persoane fizice, arendaşilor, vecinilor persoane fizice, persoanelor fizice cu vârsta de până la 40 de ani care desfăşoară activităţi agricole pe raza administrativ-teritorială a localităţii unde este situat terenul respectiv, precum şi statul român, la preţ şi în condiţii egale”.

Bulgarii își mențin restricțiile de vânzare a terenurilor agricole către străini până în anul 2020. Însă, spre deosebire de români, ei au concesionat sau au vândut investitorilor străini în turism suprafețe inseminate de teren, pe litoralul Mării Negre sau la munte, unde aceștia au construit complexe hoteliere moderne, ceea ce le-a creat un avantaj competitiv în turism, față de România.

Prețurile terenurilor agricole din România și Bulgaria sunt și de peste zece ori mai mici decât cele din Germania. 

Până acum, cetăţenii europeni au putut cumpăra pământ în România cu restricţii, mai precis doar prin intermediul unor societăţi comerciale (sau al asocierilor cu persoane fizice şi juridice române), şi nu ca persoane fizice. Prin Tratatul de aderare la Uniunea Europeană, România s-a angajat să ridice aceste restricţii până în 2014.

Potrivit Bruxelles-ului, încurajarea investiţiilor străine ar putea avea un impact pozitiv asupra reformei agricole din Bulgaria şi România, prin introducerea unor tehnologii noi, asigurarea capitalului necesar producţiei, raţionalizarea exploatării terenurilor agricole şi creşterea valorii acestora.

De ce să nu ne vindem pârloaga?

Temerea că străinii ne-ar putea cumpăra ţara, un laitmotiv desuet al anilor ’90, a fost exprimată public în repetate rânduri de oficialii guvernamentali şi de reprezentanţii agricultorilor, în ciuda faptului că România, altădată „grânarul Europei” – şi care ar putea asigura hrană pentru o populaţie de peste 80 de milioane de persoane, cam cât a Germaniei – nu este în stare să-şi satisfacă, din resurse interne, propriul consum.

România: un El-Dorado agricol al Europei

Suprafaţa agricolă a României este de 14,7 milioane de hectare, dintre care 9,4 milioane de hectare teren arabil. Ministerul Agriculturii, instituţie îngrozită de invazia vestică, nu deţine însă statistici cu privire la societăţile cu capital străin care au cumpărat teren arabil, şi nici date cu privire la terenul rămas nelucrat.

Un hectar de teren în România costă între 1.000 şi 3.000 de euro, mult mai ieftin decât în Europa Occidentală unde este de 20-40 de ori mai scump. Chiar ştiind aceste lucruri, ţăranii români preferă să-şi vândă pământul oamenilor de afaceri din alte ţări, deoarece nu mai sunt în stare să-l lucreze sau nu au posibilităţi financiare de a investi în agricultură. Ofertele lor de vânzare sunt tot mai prezente pe site-urile imobiliare din toată Europa.

Bucureștiul a vrut amânarea termenului vânzării terenului arabil către străini

În 2011, Bucureştiul examina posibilitatea de a cere Comisiei Europene amânarea termenului până la care nerezidenţilor UE le este interzis să cumpere teren în România, de teamă că suprafeţele agricole vor intra sub control străin, iar producţia astfel obţinută de investitori nu va putea fi gestionată. Reacţii de teamă au fost exprimate la acea vreme atât de ministrul Agriculturii, Valeriu Tabără, cât şi de ministrul de Externe, Theodor Baconschi. De cealaltă parte, Comisia Europeană dorea  însă cât mai mulţi investitori străini în agricultura românească.

Iată ce declarau acum 3 ani oficialii români:

Ministrul Afacerilor Externe, Theodor Baconschi – „Mă îngrijorează interesul companiilor străine pentru terenul românesc. Legislaţia ar trebui să pună nişte bariere. Pământul este ieftin, există riscul să ne trezim cu mulţi proprietari străini. Ar trebui să mergem mai mult pe concesiuni decât pe înstrăinare de terenuri”.

Ministrul Agriculturii, Valeriu Tabără – „Străinii pot cumpăra teren agricol în România cu restricţii. Acestea nu vor fi ridicate cât voi fi eu ministru. Securitatea agricolă a României nu va fi afectată”.

Preşedintele Ligii Asociaţiilor Producătorilor Agricoli din România, Nicolae Sitaru – „Am cerut de nenumărate ori o legislaţie care să limiteze accesul investitorilor străini la cumpărarea terenurilor agricole. Până în momentul de faţă am primit doar promisiuni în care nu credem. Fondurile de investiţii au venit în România atrase de lipsa unei legislaţii în domeniu. Ele au putere financiară şi au putut să cumpere tot ce au vrut. De cealaltă parte, fermierii români nu au fost ajutaţi de autorităţi să acceseze mai uşor credite. Am pierdut foarte mult teren iar dacă situaţia va continua, pământul României va fi lucrat doar de străini, iar agricultorii români vor dispărea cu desăvârşire”.

Cine sunt investitorii care cumpără terenurile agricole din România?

Potrivit agenţiilor imobiliare, la sfârșitul anului 2011, în topul investitorilor străini în agricultura românească figurau danezii (care în 2009 deţineau 1,4% din suprafaţa agricolă a României, potrivit ambasadorului Danemarcei la Bucureşti), britanicii, italienii, germanii, austriecii, ungurii, francezii, elveţienii şi libanezii. Conform acestora, străinii stăpâneau peste 500.000 de hectare de teren agricol în România, însă există şi surse care acreditează ideea că străinii ar fi fost proprietari la acea vreme peste 1,5 milioane de teren arabil şi păduri.
Cu toate că există temerea majoră a înstrăinării pământului către cetăţenii din UE, investitorii din ţările arabe sunt invitaţi să facă afaceri agricole în România. Oficiali ai Ministerul Agriculturii dezvăluiau în anii trecuți că investitorii arabi doresc să cumpere terenuri agricole cu suprafeţe cuprinse, în medie, între 2.000 şi 5.000 de hectare, dar în special îi interesează o colaborare cu agricultorii români într-un parteneriat, ei să vină cu finanţarea şi cu preluarea a cel puţin 70-80% din producţia pe care o finanţează.

Piaţa nu ţine cont însă de temeri şi preferinţe, iar cetăţenii UE îşi continuă achiziţiile în acest El-Dorado european al agriculturii. În judeţul Alba, de pildă, 5% din suprafaţa agricolă (circa 1.300 de hectare de teren arabil) era deținută încă de acum 3 ani de italieni, austrieci, turci, unguri, evrei, elveţieni, spanioli şi germani. În sud-estul ţării, cele mai atractive judeţe pentru investiţiile străine (producţie de cereale, ferme, producţii viticole) sunt Buzău (preferat de germani), Dâmboviţa (fief danez), Tulcea (preponderent italieni), Ialomiţa, Călăraşi, Brăila şi Prahova. În Transilvania, străinii au cumpărat terenuri pentru a dezvolta ferme de animale, iar în Dobrogea şi Banat – pentru investiţii eoliene.

Romaningermania.ro le oferă românilor care intenționează să vină la muncă în Germania câteva prețuri medii orientative ale chiriilor din cele mai importante orașe germane.

Vă prezentăm, în continuare, topul orașelor germane cu cele mai scumpe chirii și vă dăm câteva idei cu privire la locul unde să căutați pe Internet locuințele convenabile pentru bugetul dumneavoastră.

Trebuie să precizăm că în Germania, ca și în România, chiriile variază foarte mult nu numai de la un oraș la altul, ci și în același oraș, de la un cartier la altul. De aceea subliniem încă o dată că prețurile prezentate mai jos sunt unele medii și estimative. În funcție de cartierul ales, ele pot fi mai mari sau mai mici comparativ cu valoarea oferită de noi. Pot exista, de asemenea, diferențe importante între zonele aceluiași cartier. În general, zonele cu infracționalitate mai ridicată, cu mulți imigranți, cu școli mai slabe sunt mai ieftine decât zonele sigure și selecte.

Cele mai mari chirii din Germania sunt în München, Frankfurt am Main și Hamburg, potrivit unui top alcătuit de immowelt.de. Urmează alte trei orașe cu chirii scumpe, respectiv Stuttgart, Düsseldorf și Köln. În majoritatea marilor orașe, chiriile au mai crescut cu câteva procente față de 2012. Capitala Germaniei, Berlin, este abia pe locul șapte în clasamentul realizat de sursa menționată, însă a înregistrat cea mai mare creștere a chiriilor față de 2012: 11%.

Într-un alt clasament prezentat pe un alt site, care are în vedere datele pentru al treilea trimestru din 2013, clasamentul se schimbă puțin, Stuttgart fiind pe locul 3 și Hamburg pe locul 4 (chiria netă pe metrul pătrat este trecută în reprezentarea de aici).

Baza de comparație între orașe este chiria netă (“Nettokaltmieten”) pe metrul pătrat din primul trimestru al anului 2013, față de aceeași perioadă a anului precedent. Despre “Nettokaltmieten” noi am mai scris și puteți afla detalii făcând click aici. 

München: cel mai scump oraș

Orașul München, capitala Bavariei, o regiune a Germaniei foarte iubită de români, rămâne și în 2013 pe primul loc în ceea ce privește nivelul chiriilor, cu 14,20 euro pe metrul pătrat (în creștere cu 7% față de 2012), potrivit site-ului imobiliar immowelt.de, care a comparat chiriile din 14 mari orașe din Germania. Acest top îl puteți vedea, detaliat, făcând click aici. 

Cu alte cuvinte, pentru un apartament de 50 de metri pătrați (clasica locuință de două camere, care seamănă cu cea din România) chiria medie va fi de 710 euro pe lună.

În topul chiriilor urmează Frankfurt am Main și Hamburg.

Stuttgart, Düsseldorf, Köln, Berlin, Nürnberg, Hannover, Bremen și Dresda sunt orașe ceva mai ieftine. Pe ultimele locuri în top se află Essen, Dortmund și Leipzig, cu chirii mai suportabile, la același nivel cu cele din cartierele medii din București.

În majoritatea orașelor germane, chiriile au crescut în 2013, comparativ cu 2012, cu procente cuprinse între 1 și 8%. Excepție face Berlinul unde, după cum am arătat, o locuință cu chirie s-a scumpit cu 11%.  Au existat însă și excepții de la această evoluție ascendentă. În Düsseldorf nivelul chiriilor a rămas în 2013 la fel ca în 2012, în timp ce în Hamburg și Essen s-a înregistrat chiar o scădere cu 1% a chiriilor.

Cum aflăm nivelul chiriilor reale, pe cartiere?

În tabelul de mai sus a fost calculată media pentru fiecare oraș în parte, însă, așa cum am arătat, diferențele dintre cartiere sau chiar între zone ale aceluiași cartier sunt foarte mari. Pe Internet poate fi descoperit nivelul chiriilor pe cartiere și pe orașe, în ordine alfabetică. Sunt cuprinse în statistici chiar localități mai mici și sate care intră în componența zonelor metropolitane ale marilor orașe, mult mai ieftine. Din aceste localități mici se poate face naveta lejeră cu mașina în orașele de reședință.

Pentru a afla alte prețuri orientative pentru chirii, faceți click aici.

Dacă nu doriți să căutați în întreaga listă, puteți căuta pe google.de, folosind cuvintele-cheie: wohnungsboerse.net mietspiegel mietpreise, la care adăugați orașul, localitatea sau numai cartierul care vă interesează.

Un asemenea tablou al prețurilor chiriilor este important nu doar pentru a ști care este nivelul corect al chiriei, ci și cum este cotată o zonă sau alta. Trebuie să știți că o zonă bună are școli mai bune pentru copiii dumneavoastră, infracționalitate mai scăzută și mai puțini imigranți.

Pentru München, de pildă, o asemenea detaliere a nivelului chiriilor o puteți găsi făcând click aici. Tabloul chiriilor pe cartiere, pentru Frankfurt am Main, îl găsiți aici. De asemenea, pentru Hamburg, puteți face click aici.

Cum puteți să vă feriți de țepe?

Corectitudinea chiriei care v-a fost solicitată de proprietar poate fi verificată, contra cost, de către marile agenții imobiliare germane, care au portaluri specializate de consultanță pentru clienți.

Dacă doriți să știți dacă nivelul chiriei plătite de dumneavoastră este potrivit pentru zona respectivă, adică dacă proprietarul nu vă cere mai mulți bani decât ar merita locuința, puteti verifica acest lucru făcând click aici.

Intrând pe acest site, completați apoi formularul (adresa dvs. din Germania, chiria actuală – “Nettokaltmieten”, numărul de camere, câți metri pătrați are locuința, ce tip este aceasta – casă sau apartament, starea în care se află – nouă, renovată, cu balcon, cu terasă și/sau beci). Însă trebuie să știți că verificarea corectitudinii proprietarului vă costă. Tariful este de 9,95 euro pentru a verifica chiria de la o singură locuință, 17,95 euro pentru verificarea mai multor locuințe (fără ca numărul lor să fie îngrădit; puteți accesa portalul într-un termen de 30 de zile) sau 29,95 euro, pentru a verifica chiria de la câte locuințe vreți (într-un termen de 90 de zile).

Dacă nu sunteți dispuși să plătiți consultanța, puteti face singuri cercetări pe Internet, căutand pe “google.de”, așa cum am arătat anterior. Mai departe, acolo găsiți diverse ramificații pe site-uri și anunțuri imobiliare. Cu ajutorul Internetului (anunțuri, articole, rezultatele unor studii privind piața imobiliară) sau citind anunțurile din ziare ori apelând la agențiile de profil vă veți putea face o idee privind prețurile, pe zone, pentru orașul german în care locuiți deja sau în care vreți să veniți la muncă.

De asemenea, informațiile primite de la asociațiile chiriașilor, pe care le puteți identifica tot pe Internet, vă pot fi de mare ajutor.

Alte articole pe aceeași temă:

Cum se calculează întreținerea la bloc în Germania (Ce înseamnă “Warmmiete” și “Kaltmiete”?)

De ce stau nemtii cu chirie?

Cum să închiriezi o locuință în Germania?

Cum găsim cea mai potrivită locuință?

Asociațiile chiriașilor vă apără de lăcomia proprietarilor