În Germania puteţi câştiga bani frumoşi şi liniştea mult dorită, dacă sunteţi atenţi la ofertele de muncă pe care le primiţi

Avem tot mai multe semnale negative de la români care se plâng că au fost înşelaţi de unele firme de plasare a forţei de muncă cu ajutorul cărora ajung în Germania.

Drept urmare, dacă vă aflaţi în astfel de situaţii, puteţi să ne scrieţi despre ceea ce vi s-a întâmplat, astfel încât alţi oameni să desprindă învăţămintele necesare şi să nu mai treacă prin experienţe asemănătoare.

Ne puteţi povesti experienţele dumneavoastră ca şi comentarii la acest text. Puteţi să vă daţi sau nu numele real. Mulţi dintre cei care ne scriu ne spun că le este teamă să-şi publice povestea pentru a nu avea probleme cu firmele respective în Germania sau atunci când se întorc în ţară deoarece, din păcate, unele dintre acestea funcţionează nu ca agenţi de muncă, ci ca veritabile organizaţii mafiote.

De altfel, Romaningermania.ro va publica poveştile dumneavoastră, nu însă şi numele firmelor cu pricina. Nu ne putem asuma responsabilitatea juridică de a publica numele unor firme, pe baza unor mărturii, fără să întreprindem demersuri specifice jurnalismului de investigaţie. Credem însă că detaliile furnizate de dumneavoastră îi vor ajuta pe alţi români care doresc să muncească în Germania să recunoască situaţiile asemănătoare. Ei îşi vor pune mai multe întrebări atunci când descoperă elemente de suspiciune în contracte sau când li se cer sume importante de bani înainte de a fi angajaţi.

De asemenea, cei care au rezolvat situaţii neplăcute precum exploatarea/sclavia/înşelăciunea în Germania, pot povesti demersurile pe care le-au  făcut. Orice mesaj pe tema „ţepelor cu locuri de muncă în Germania” este binevenit!

În orice situaţie, nu uitaţi că există o instanţă pentru acest tip de probleme; ea se numeşte Arbeitsgericht.

Puteţi căuta pe internet adresa filialei Arbeitsgericht la care vă puteţi adresa; de pildă, pe google.de, folosiţi cuvântul-cheie „Arbeitsgericht” şi oraşul în care vă aflaţi. Pentru Berlin, faceţi click aici.

“Bună ziua,

Vă rog frumos să îmi analizaţi puţin povestea şi să îmi spuneţi dacă aş putea să fac ceva în privinţa situaţiei în care sunt.

Sunt ingineră şi am lucrat în România de când am terminat facultatea. Vara aceasta am depus un CV la o firmă care se ocupa cu “închirierea forţei de muncă”. Am fost contactată de dânşii şi am dat două interviuri în Germania. Unul a fost cu firma respectivă (de închiriere a forţei de muncă), iar cel de-al doilea cu clientul lor, adică o firmă unde urmau sa mă angajeze.

Clientul a fost foarte mulţumit, aşa că au înaintat procesul de angajare. Interviul l-am avut la începutul lunii august, iar la începutul lunii septembrie am fost informată ca mi s-au trimis contractul de muncă şi alte documente pe care urma să le semnez şi să le trimit înapoi.

După ce am semnat contractul şi l-am trimis în Germania, mi-am informat şeful de demisie şi am continuat conform procedurilor.

Cu o zi înainte să mi se termine preavizul, am fost informată de firma intermediară că, din cauza restructurărilor, clientul lor (firma la care urma să fiu angajată) şi-a retras cererea, dar că nu este nici o problemă şi că acel contract pe care l-am primit (încheiat între mine şi această firmă de intermediere) este încă valabil. Au promis că îmi vor căuta  alt client pentru care să lucrez, aşa că după ce m-am speriat – pentru că eu în ziua respectivă mi-am primit lichidarea de la firma la care eram-  vestea nu era prea fericită pentru mine.

În cele din urmă, am venit în Germania în speranţa că firma de intermediere cu care semnasem contractul va găsi alt client (firmă) pentru care să lucrez, după cum fusesem lămurită că se va întampla.

Pe 1 octombrie 2012 trebuia să fie prima zi de lucru. În data de 28.09.2012 am fost chemată la sediul firmei (intermediare), deoarece doreau să anuleze contractul pe care mi-l făcuseră. Nu am vrut să semnez foaia, aşa că am plecat şi – conform contractului – ar fi trebuit la data de 01 octombrie să încep lucrul. În prima zi de lucru mi-am primit preavizul de 14 zile după ce nici măcar o oră  nu am lucrat.

Ştiu că în perioada de probă nu este nevoie să mi se dea vreun motiv, dar mi se pare total incorect ca eu să îmi las un loc de muncă, o locuinţă în România şi să mă mut în Germania, iar ei nici măcar să nu încerce să îmi caute de lucru! Nu pot să îmi spună că  deja şi-au dat seama că  pentru mine nu mai există vreo poziţie disponibilă.

În plus, am plătit biletul de avion, iar acum stau la o prietenă pentru că nu am cum să îmi caut o locuinţă.

Ieri am primit un e-mail că acum trebuie să alerg eu în toate părţile ca să îmi fac toate actele necesare pentru angajarea pe cele 14 zile.

Am rămas şi cu asigurarea (doar) pe cele 14 zile, iar după aceea cred că trebuie să plătesc din buzunar pentru că eu nu o sa mai iau salariu.

Vă rog să mă ajutaţi cu un răspuns, dacă aş putea să fac ceva în privinţa aceasta.

Vă mulţumesc în avans!

Cu respect,

Alina A.”

Pe aceeaşi temă:

Cui şi cum mă plâng dacă ajung fără de voie sclav sau prostituată în Germania?

Eliminaţi ofertele de muncă-pirat, dacă nu vreţi să vă distrugeţi viaţa

Romaningermania.ro nu oferă locuri de muncă în Germania!

În ultimele 48 de ore au fost lansate către cititorii noştri mai multe mesaje cu oferte de locuri de muncă, precum şi mesaje de intermediere a unor slujbe în Germania.

Aparent, aceste mesaje vin din partea site-ului nostru, fiind lansate de pe o adresa de e-mail romaningermania.ro, anume dana@romaningermania.ro. Precizăm că această adresă de e-mail nu există. Toate aceste mesaje nu au legătură cu site-ul, fiind doar o tentativă de asumare în fals a identităţii noastre.

De altfel, caracterul fraudulos al utilizării identităţii site-ului nostru este demonstrat şi de faptul că persoanele care recepţionează aceste mesaje sunt invitate să-şi trimită datele la adresa de e-mail Violet@arbeitdeutschland.com.

Vă prezentăm un astfel de mesaj, reamintind faptul că site-ul nostru nu are absolut nicio legătură cu autorul acestora, rezervându-ne dreptul de a sesiza organele penale germane cu privire la acest furt de identitate:

„Sehr geehrte Damen und Herren

Ich benutze diese Gelegenheit, um Ihnen eine freie Stelle in unserer Firma vorzuschlagen und ihre kurze Beschreibung zu geben.

Haben Sie Ihre Karriere schon beendet, sind die im Schwangerschaftsurlaub, ein Rentner oder einfach Arbeitslose?

Dann ist diese Stelle für Sie.

Beschäftigungsgrad: Teilbeschäftigung – 1 bis 3 Stunden pro Tag. Mindestens 20 Stunden der Beschäftigung pro Woche können wir Ihnen garantieren.

Gehalt: 3000 Euro pro Monat plus Kommissionsgeld. Arbeitsort: Europa

Beachten Sie bitte! Sie brauchen keinen einziges Cent auszugeben, um an die Arbeit in unserer Firma zu gehen.

Wenn Sie bereit sind, den Fragebogen und mehr Information über diese Stelle zu bekommen, ein Telefongespräch zu vereinbaren, schicken Sie bitte einen Brief auf Violet@arbeitdeutschland.com,unter Angabe Ihrer ID-Nummer für diese Stelle: IDNO: 0369”.

Pentru mai multe amănunte privind vânzarea unor iluzii despre tărâmul german al locurilor de muncă citiţi şi:

Ţepe cu locurile de muncă în Germania

Cui şi cum mă plâng dacă ajung fără de voie sclav sau prostituată în Germania?

Dacă vreţi să vă integraţi în peisajul german, uitaţi unele dintre obiceiurile moştenite din România

Banala întrebare “Cât câştigi?” este una dintre cele mai mari gafe pe care o puteţi face în relaţia cu germanii. Practic, când auzi ce discută nemţii între ei, poţi avea senzaţia că aici nimeni nu are bani! Germanii urăsc musafirii nepoftiţi, care nu îşi anunţă vizita cu câteva zile înainte. Nemţii supăraţi nu-i înjură pe cei care le-au cauzat supărarea, aşa cum fac românii, ci discută cu aceştia prin intermediul avocaţilor.

Germanii sunt şocaţi de unele obiceiuri româneşti, precum efectuarea vizitelor neaşteptate, stabilirea unor relaţii excesiv de apropiate cu colegii de serviciu sau adresarea ingenuă a unor întrebări care privesc intimitatea interlocutorului. Astfel, în Germania nu trebuie să întrebaţi niciodată despre veniturile persoanei cu care vorbiţi sau despre cât a costat vacanţa din care tocmai s-a întors. Mai mult, este contraindicat să daţi buzna la uşa cuiva din Germania fără să stabiliţi data şi ora cu câteva zile înainte. Un alt sfat important este să nu vă trageţi de şireturi cu angajaţii unor firme germane (chiar dacă aceştia provin din Romania), cu care trebuie să rămâneţi doar în sfera relaţiilor de afaceri. Când sunteţi invitaţi la o familie germană, nu duceţi cadouri costisitoare, fiindcă nemţilor nu le place să se simtă obligaţi faţă de cineva. O sticlă de vin şi un buchet de flori sunt suficiente.

Uitaţi obiceiurile din ţară

Dacă vor să se integreze în Germania, românii trebuie să înţeleagă mai întâi mentalitatea oamenilor acestei ţări şi „să uite” multe dintre obiceiurile de acasă. În caz contrar, nu vor „reuşi” decât să facă gafă după gafă şi să se izoleze.

Dacă pentru mulţi români obiceiurile germane nu par ieşite din comun (se înscriu în limitele bunului-simţ, care este apreciat în orice ţară din lume), alţi români nu fac decât să calce încontinuu pe bec şi să se întrebe apoi de ce germanii îi tratează cu răceală. Obişnuitele replici la venirea în Germania „păi în România situaţia asta se rezolva aşa…, nu ca aici” nu vă ajută cu nimic. Dimpotrivă, astfel de stereotipuri mentale vă blochează gândirea şi vă fac să greşiţi.

De altfel, în ceea ce priveste concepţiile româneşti despre modul în care este structurată societatea, despre relaţiile cu banca dar şi cu funcţionarii publici, despre sistemul de învăţământ etc., uitaţi tot ce ştiţi din România. Acesta este sfatul celor veniţi în Germania de zeci de ani. Şi aceasta pentru că aici este altă lume, cu alte obiceiuri şi mentalităţi.

Sigur, nici mentalitatea nemţilor din România nu se potriveşte sută la sută cu cea a nemţilor din Germania. Iar anumite mentalităţi şi obiceiuri diferă de la un land la altul, însă în acest caz diferenţele sunt mult mai mici.

Vă prezentăm, în continuare, o serie de observaţii şi sugestii făcute de domnul C. Schmidt, cititorul site-ului nostru, căruia îi mulţumim şi pe această cale. Aşteptăm şi punctele dumneavoastră de vedere, pe care le puteţi adăuga prin intermediul comentariilor la acest text.

Nu vă vărsaţi năduful prin înjurături!

1. Mulţi români sunt foarte emotivi, „se încing” repede şi se pierd, de multe ori, în amănunte. Acest stil este extrem de dezagreabil în Germania.
2. Trebuie trasată o linie clară între:

• o „prietenie” între colegii de serviciu (relaţiile amicale de la job reprezintă cu totul altceva decât ceea ce înseamnă prietenia „în particular”);
• o prietenie, în adevăratul sens al cuvântului;
• o “prietenie” prin internet – corespondenţa pe anumite teme de interes comun.

Din păcate, românul nostru începe să le bulibăşească – cum se spune – , ceea ce reprezintă o greşeală foarte mare. Nemţii fac întotdeauna aceste fine diferenţe.

3. Românii acceptă foarte greu o altă părere şi cred că „a-şi vărsa năduful” (uneori prin înjurături) reprezintă singura soluţie de rezolvare a unui conflict. Neamţul, în schimb, vede altfel problema. El nu se pierde în discuţii inutile, contradictorii, atunci când interlocutorul are altă părere. Aceasta, exceptând cazurile în care este vorba de jigniri, de încălcări ale dreptului de proprietate, de accidente etc. Dar şi în astfel de situaţii germanul nu înjură, ci vorbeşte cu cel care l-a supărat prin intermediul unui avocat.

4. În Germania, politica se discută numai într-un cadru organizat (de exemplu în cadrul structurilor sindicale) sau în particular, doar între cei „de-ai casei”, incluzând aici şi prietenii foarte apropiaţi. La serviciu se fac cel mult câteva remarci generale  – „iar ne-au scumpit ăştia benzina” sau „iar ne-au mărit impozitele”. Dar nu se discută politică la serviciu. Se evită acest lucru, tocmai pentru a nu crea controverse.  De altfel, şeful ştie una şi bună: la serviciu eşti ca ca să lucrezi, nu ca să faci politică! De asemenea, la locul de muncă trebuie evitate discuţiile interminabile, cu reacţiile emoţionale aferente.

Să ne dăm mari sau să fim discreţi?

Mulţi dintre români, chiar şi atunci când vin în Germania unde oamenii sunt atât de discreţi, încearcă să se laude cu tot ceea ce au, şi poate şi cu ceea ce nu au. Faţă de românul care „se dă mare”, neamţul este la polul opus: caută întotdeauna să ascundă pe cât posibil situaţia lui materială reală, chiar minţind în această privinţă.

De exemplu, el poate spune că a moştenit un apartament sau o casă (pe care le-a cumpărat) sau că a obţinut de la dealerul său auto un rabat fantastic de 29% când şi-a cumpărat noul BMW, din suma de plată fiind scăzută şi valoarea maşinii vechi pe care a dus-o acolo.

Practic, când auzi ce discută germanii între ei, poţi avea senzaţia că aici nimeni nu are bani!

Chiar şi pentru excursiile extrem de scumpe pe care le fac, nemţii au o explicaţie simplă: a fost o ofertă pe care au prins-o în ultimul moment. Unii – care aleg destinaţii foarte scumpe şi pentru care biletele se vând cu un an înainte – , pretind că au plătit sume mult mai mici decât în realitate, şi că au cumpărat excursiile doar cu o lună înainte!

Deşi ştiu foarte bine cum stau lucrurile în realitate, colegii îl felicită pe „norocos”, în mod formal. Acest mod de a minţi este un fel de a spune „vreau să spun unde mă duc în concediu, dar nu vreau să spun cât am plătit pentru asta” şi se acceptă. Este modalitatea de a le închide gura celor care ar întreba: „Şi cât costă vacanţa ta?”.

Nu toţi oamenii amabili vă sunt şi prieteni

Câteva conversaţii purtate din amabilitate nu trebuie confundate cu prietenia! Indiferent însă de natura relaţiilor cu o familie de germani (cunoştinţe sau prieteni), vizitele neanunţate nu sunt acceptate! Sfera privată (timpul petrecut cu familia) este sacră şi aproape tabu. Sigur că, atunci când s-a ajuns la un anume grad de prietenie cu o familie de nemţi, se fac şi vizite reciproce, dar numai anunţate cu câteva zile înainte. Vizitele inopinate sunt dezagreabile şi constituie o surpriză garantat neplacută, în condiţiile în care în nici unei familii germane nu-i lipseşte planificarea activităţilor şi a timpului liber.

Atenţie la limbaj: cine plăteşte la cafenea?

Invitaţiile acasă nu se fac cu prea mare uşurinţă; mult mai uşor se fixează întâlniri în oraş, la o cafenea sau un restaurant. Dar şi aici, familia de români venită de curând în Germania trebuie să fie atentă: „Wann gehen wir einmal gemeinsam in die Stadt essen?” nu înseamnă că respectiva familie germană te-a invitat la restaurant, ci înseamnă că fiecare plăteşte pentru el.
Însă este cu totul altceva când se spune „Ich würde Sie gerne in die Stadt zum Essen einladen“. Cuvantul „einladen” este o invitaţie. Şi atunci, se poate pleca de la ideea că respectivul care te invită plateşte toată consumaţia.

Românii vor „să se tragă de şireturi” cu partenerii de afaceri germani

Atunci când ai relaţii de afaceri cu o firmă din România şi mergi acolo de câteva ori, unii confundă amiciţia de convenienţă, de business, cu prietenia cuiva cu care „se trag de şireturi”, motivând naiv: „Ne cunoaştem”. Dacă firma germană trimite un angajat născut în România (care, în cele mai multe cazuri, a părăsit ţara în copilărie, fiind format în şcolile germane) – avantajul lui fiind cunoaşterea limbii române –, acest angajat este întâmpinat cu şi mai multă lipsă de precauţie: „Doar e de-al nostru!”, par să spună angajaţii români care încearcă să-l descoasă, începând, bineînţeles, cu binecunoscuta întrebare: „Cât câştigi?”

Aceştia nu-şi dau seama de gafa făcută nici după reacţia interlocutorului lor (care oricum nu va spune o sumă), continuând să-l hărţuiască cu întrebări sau „să se uite urât” la el, pentru că nu vrea să răspundă la întrebare. Aşadar, pentru unii angajaţi din Germania deplasările în interes de serviciu în România pot fi extrem de neplăcute. Indiscreţia este acut resimţită chiar şi de cei născuţi în România, dar educaţi în Germania, şi care nu sunt obişnuiţi cu acest mod de comportare românesc.

Reguli clare pentru deplasările în România

„Mulţi dintre românii cu care colaborăm nu înţeleg de ce nu-i vizităm acasă, este greu să le explici – fără să se supere – că firma îţi interzice acest lucru precum şi faptul că nu-i putem primi decât cel mult în restaurantul hotelului! Orice întâlnire cu partenerii noştri în afara orelor de program trebuie să fie anunţată la şefilor noştri, împreună cu tema întâlnirii. De altfel, firmele germane care îşi trimit oamenii în delegaţie au reguli clare: dacă omul este căutat la recepţie sau restaurant de către unul dintre partenerii români, iar tema este una personală, angajatul este obligat să-i spună foarte clar că din păcate are alt program şi în zece minute trebuie să plece. Sigur că pentru unii dintre români aceste comportamente par lipsite de logică, însă angajaţii germani nu fac altceva decât să-şi respecte prevederile contractului de muncă. La fel de greu de explicat este de ce nu acceptăm cadouri scumpe, ci numai pe cele  simbolice, de câţiva euro”, ne-a mai explicat  dl. C. Schmidt. Pentru cineva care trăieşte în România sau pentru un român venit de puţin timp în Germania aceste reguli „de fier” pot părea de neînţeles.

Să mori de grija banilor altora este o dovadă de „caracter problematic” şi o „impoliteţe crasă”

De altfel, gafa cu „Cât câştigi?” este poate una dintre cele mai des întâlnite în cazul românilor care vin în Germania. Cei întrebaţi nu sunt doar românii aflaţi de multă vreme aici, dar şi nemţii cu care românii nou-veniţi intră în contact: agenţii de asigurări, cei care intermediază închirierea locuinţei etc. Din păcate, cei care adresează astfel de întrebări nu realizează penibilul situaţiei nici când interlocutorul zâmbeşte forţat şi încearcă să se eschiveze. Unii primesc un răspuns pe măsură: „Dar de ce, aveţi probleme cu finanţele? Vreţi să vă recomand o bancă bună?”

Alte greşeli majore: critica, generalizările, datul din coate
O altă meteahnă a românilor nou-veniţi în Germania ar fi obişnuinţa de a generaliza. De exemplu, faptul că unul dintre vecinii germani bea prea mult nu se poate generaliza: „Nemţii sunt beţivi!”. Un alt obicei care nu este privit cu ochi prea buni de germani este obiceiul românilor de a critica. De exemplu, atunci când merg în vizită la cineva: „Ştiţi, nu zic că mobilele dvs. nu sunt frumoase, dar dacă aţi vedea ce mobile funcţionale şi ieftine am luat eu de la firma X…!”

“Când sunt proaspăt venit într-o ţară, nu mă apuc să critic stările de lucruri din ţara cu pricina – care, după părerea mea, ar fi anapoda – atunci când vorbesc cu vecinii, cu colegii de serviciu, cu eventualii noi prieteni. Cu alte cuvinte, este nevoie de foarte mult tact! Chiar dacă interlocutorul neamţ le-ar da dreptate celor care procedează astfel, atunci când cei care încep să critice nici nu vorbesc atât de bine germana, li se urcă la cap multor nemţi. Oricum, nu se pot prinde rădăcini peste noapte într-un serviciu sau într-o nouă societate. Tu, cel venit, care nu care eşti acasă, trebuie să fii mai înţelegător, mai ingăduitor, nu viceversa. Nu este vorba să fii servil, să fii linguşitor etc. NU. Este vorba pur şi simplu de a-ţi cunoaşte interesele proprii într-o nouă societate”, atenţionează dl. C. Schmidt.

Acesta este de părere că, dacă o  iei pe latura „lasă să vadă că nici noi, romanii, nu suntem proşti!” – şi critici dând din coate de la bun început – , te izolezi, adică vei fi evitat de germani: „Rămâi atunci în cercul tău de români, ceea ce nu este un câştig foarte mare pentru cei care doresc să se integreze, dar care nu reuşesc să se înţeleagă cu familiile germane”.

De altfel, nu doar comportamentul, dar şi „faţada” contează mult în Germania – adică modul cum eşti îmbrăcat –  decent, ordonat –  nu exagerat de modern (sau mai ştiu eu cu ce haine de firmă), dar nici şleampăt. Aspectul contează mult mai mult decât în Romania!

Germanii nu vor cadouri scumpe, deoarece acestea îi îndatorează 

Un alt exemplu de mentalitate total diferită se referă la lucrurile care se dau drept cadou. Multe familii de români s-au plâns că, după ce au fost invitaţi la domiciliul unor  familii germane, acestea şi-au schimbat total atitudinea faţă de ei, devenind deodată distante.

Când povestesc însă cum au cumpărat ei cadouri de zeci de euro „ca să nu creadă nemţii că suntem sărăntoci”, motivul pentru care relaţiile „s-au răcit” devine evident, pentru cine cunoaşte mentalitatea germană. Astfel, 50-60 de euro este o sumă exagerată chiar şi pentru o aniversare, ea justificându-se doar dacă este vorba despre o sărbătoare deosebită.

Mai multe sticle de vinuri scumpe, buchete de flori costisitoare (25-30 de euro) sau cine ştie ce aranjamente florale deosebite nu pot fi o supriză plăcută pentru o familie germană. Motivul e simplu: nimic nu-i displace mai mult neamţului decât să-l sileşti să simtă că, vrea-nu-vrea, are dintr-o dată nişte obligaţii faţă de tine.

Semnalul pe care îl primesc gazdele este acela că, la rândul lor, vor trebui să cumpere la un moment dat lucruri la fel de scumpe şi toată această situaţie le devine neplăcută. Nici un neamţ nu este dispus să dea atât de mulţi bani pentru o simplă vizită. Ducând astfel de cadouri costisitoare în vizite, pe care gazdele nu vi le pot refuza, familia germană simte că, dintr-odată, are nişte obligaţii faţă de dumneavoastră.

Aşa că, dorind să arate cât de generoşi sunt, românii nu fac altceva decât să bruscheze relaţia care se înfiripă. În astfel de cazuri, când o familie germană vă invită la masă, acasă, un mic buchet de flori şi/sau o sticlă de vin sunt suficiente. Puteţi adăuga, dacă sunteţi patrioţi, mici cărţi sau broşuri despre România, astfel încât gazdele cu mai puţine cunoştinţe de istorie şi geografie să afle că nu proveniţi totuşi dintr-o ţară bananieră.

Puteţi citi şi:

Cum să-i înţelegem noi pe nemţi? Ţara “Termin”, unde totul este programat, pe multe luni înainte

Cuvântul „surpriză” lipseşte cel mai adesea din cadourile germane. Sunt preferate darurile folositoare, practice, pe care ţi le poţi cumpăra singur.

De asemenea, în Germania, nemulţumitului nu i se ia darul găsit sub brad, şi care nu-i convine, ci i se schimbă la magazin cu altul, imediat după Crăciun.

Ho! Ho! Ho! Hai veniţi de cumpăraţi / Cardurile mi le daţi / Şi criza o înmuiaţi!

Prin forfota de oameni, picioare, trupuri şi sacoşe aflate în goana după cadouri te apucă ameţeala. Multe mall-uri şi-au făcut acoperiş cu vedere la cer, ca să elimine stresul cumpărătorului

Firi practice, nemţii nu vor să piardă bani facând cadouri care să nu le fie pe plac destinatarilor. Pe de altă parte, primitorii de cadouri preferă să le fie dăruit ceva cu adevărat folositor, de pildă un obiect pe care nu-şi permit să-l cumpere la momentul respectiv.

Pentru a satisface această exigenţă, în vogă sunt cardurile valorice nenominale sau „Gutschein”, care se dăruiesc frumos ambalate în plic şi cu care fericitul dă fuga repede la magazin să-şi ia obiectul dorit. Însă germanii sunt şi mari amatori de chilipiruri sau de oferte speciale în  această perioadă, pe care le vânează cu abnegaţie prin centrele comerciale.

Sistemul cardurilor valorice are mare succes în Germania. De ani buni sunt la modă dreptunghiurile cartonate şi frumos colorate (Gutschein), pe care sunt inscripţionate o sumă şi magazinul de unde pot fi făcute cumpărăturile (poate fi doar o librărie sau un întreg centru comercial).

Dacă pe card nu este menţionată suma, o trecere a lui prin aparatul electronic, la casă, arată ce bani există pe acesta. Cardul este valabil de regulă doar un an, timp în care pot fi cheltuiţi banii rămaşi după achiziţionarea cadoului de Crăciun. În cazul centrelor comerciale care vând asemenea carduri, avantajul este că posesorul poate folosi suma respectivă în orice magazin doreşte, din incinta centrului comercial.

Milioane de persoane folosesc cu abnegaţie cardurile de Crăciun, având în vedere pachetele şi pacheţelele cu care ies pe uşile magazinelor.

În această perioadă, toate cadourile sunt ambalate minuţios de sezonierii angajaţi special în magazine. Printre aceştia se numără şi mulţi studenţi români care acum împachetează daruri, după care vor participa la înlăturarea decorurilor de sărbătoare.

Mofturoşii îşi schimbă cu frenezie cadourile găsite sub brad

În Germania, nemulţumitului nu i se ia darul, ci i se schimbă la magazin. Dacă un mofturos găseşte sub brad un cadou care-l face să strâmbe din nas sau îl prost-dispune, nu este nicio problemă. Nu se ia la trântă cu Moşul, nu răstoarnă bradul, nu urlă, nu zbiară şi nu dă din picioare, ci merge frumos cu el la magazinul de unde terţii i l-au achiziţionat şi îl schimbă cu altceva.

Imediat după Crăciun, astfel de persoane, în majoritate adolescenţi “botoşi” sau bieţii lor părinţi şi bunici, invadează magazinele pentru a returna cadourile, iar această operaţiune ţine până în prima săptămână din ianuarie. În aceste condiţii, metoda cardurilor valorice nu pare să fie o idee chiar atât de rea.

Bunicile germane recomandă cadouri care să nu depăşească valoarea de 10 euro

Cum cadourile făcute de neamţul de rând sunt de cele mai multe ori modeste, se vând bine cardurile de 10 şi 20 de euro. Am întâlnit chiar bunici germane care ne-au învăţat că copiii nu trebuie să primească cadouri prea scumpe. „Nepoţilor noştri nu le cumpărăm lucruri mai scumpe de zece euro, nici măcar de ziua lor sau de Crăciun. Cei mici trebuie să înveţe de timpuriu valoarea banului”, ne-au explicat câteva profesoare pensionare care desfăşoară benevol ore de conversaţie pentru străini.

Desigur, există şi carduri cu sume mai mari, care pot fi folosite cu ocazia unor evenimente speciale. La nunţi, tinerii primesc carduri mult mai valoroase, de pildă, care pot fi utilizate în magazinele de electrocasnice. De asemenea, când cuiva i se naşte un copil, colegii de muncă strâng bani şi cumpără un Gutschein pentru un magazin de copii, de unde proaspătul părinte îşi poate completa trusoul bebeluşului.

Obiceiul românesc, de a invada viaţa bebeluşului proaspăt ieşit din uter cu tot felul de cadouri, li se pare ciudat nemţilor. Dacă botezi un copil german şi începi să-i cumperi haine şi tot felul de alte lucruri, aşa cum se procedează în România, tatăl copilului îţi explică de ce nu este bine ca micuţul să se obişnuiască aşa: „Când va fi mai mare, copilul trebuie să ştie că a venit X, nu că a venit sau urmează să vină X cu cadouri”.

Copiii îşi aleg dinainte cadourile pentru ziua lor. Magazinul le păstrează în boxe speciale, pentru a fi cumpărate de invitaţi

Dacă pentru Crăciun micuţii întocmesc, împreună cu părinţii, o listă cu dorinţe (părinţii îl vor ajuta să nu ceară prea multe, ca să înveţe că nu pot avea în viaţa chiar tot ceea ce îşi doresc), dintre care unele le vor fi satisfăcute, la aniversări multe familii folosesc metoda alegerii cadourilor dinainte.

Practic, părinţii merg din vreme cu copilul într-un magazin de jucării şi acesta alege mai multe lucruri pe care le pune într-o boxă. Pe boxă sunt scrise  numele aniversatului şi ziua naşterii.

Copiii invitaţi la petrecerea sărbătoritului sunt apoi îndrumaţi către magazinul cu pricina; aici spun numele sărbătoritului şi aleg dintre jucăriile din boxă ce vor să cumpere drept cadou. Prin urmare, copilul aniversat nu va mai fi surprins de cadouri, primind exact lucrurile pe care şi le-a ales.

Desigur, obiceiul este foarte practic şi reflectă cumpătarea germanilor, care nu doresc să primească lucruri de care nu ar avea nevoie. Însă metoda are şi un inconvenient. De obicei, în boxa copilului sunt puse lucruri mai ieftine şi lucruri mai scumpe. Cele ieftine, de câţiva euro, se termină primele, cele scumpe sunt lăsate la sfârşit. Dacă ai nenorocul să nu ajungi la timp, poţi da ceva mai mult (în jur de 10-20 de euro) pe o maşinuţă fistichie.

În faţa unor asemenea calcule detaliate uneori te miri foarte tare. Lipseşte nu numai elementul surpriză, ci şi bucuria adusă de acesta.

Cinci trucuri care te ajută să treci cu bine prin agitaţia sărbătorilor

Sfatulparintilor.ro recomandă cinci trucuri care să te ajute să treci cu bine prin agitaţia sărbătorilor. Articolul arată cum goana cadourilor poate fi întâmpinată cu bucurie şi fără stres şi cum Crăciunul este un cadou nu numai pentru ceilalţi, ci şi pentru propria persoană. Cele cinci trucuri sunt: 1. Fă-ţi timp şi pentru tine; 2. Decoraţi-vă casa de Crăciun; 3. Reduceţi timpul petrecut în faţa televizorului; 4. De Crăciun se mai spune şi NU şi 5. Fă-ţi buget pentru cadourile de Crăciun.

Articolul poate fi citit integral aici

Cititi şi:

În centrele comerciale germane, flămânde de euro, miroase deja a cetină de brad
Bursa germano-română a cadourilor

Povestea românească a tăierii porcului îi îngrozeşte pe germani. 

România se află de 6 ani în interiorul UE iar unele dintre directivele acestui organism sunt luate în râs. De pildă, porcii sunt asasinaţi cu brutalitate în curţile oamenilor iar Protecţia Animalelor şi Direcţia Sanitar-Veterinară închid ochii. Barbaria este cu atât mai mare cu cât porcul este un animal inteligent precum câinele, maimuţa sau delfinul. Bruxelles-ul închide la rândul său ochii, deşi „implicaţiile sociale” ale măcelului se văd peste tot în puşcăriile româneşti. „Cum ţi-ai îngunghiat nevasta?” „Am înjunghiat-o ca pe porc!”.

Faţă de ceea ce se întâmplă în România trebuie să menţionăm că, pe plan mondial, eforturile cercetătorilor se îndreaptă către transplantul de organe de la porc la om. Cercetătorii britanici şi australieni susţin că în 5-10 ani organele fiinţei porcine vor putea fi transplantate la om, prin îndepărtarea unei secţiuni din ADN-ul porcului, relatează publicaţia DailyMail. Controversele privind această procedură nu au întârziat să apară, una dintre ele conturându-se în jurul ideii de fiinţă-hibrid, de “omul porc”. Criticii se întreabă ce ar deveni un om după ce organele bolnave i-ar fi înlocuite cu organe de porc, prin transplant. Chiar şi cercetătorii recunosc că oamenii nu sunt încă pregătiţi să se “unească” cu animalele, respectiv cu organele lor, deşi în prezent unele intervenţii cardiovasculare se realizează cu valve provenind de la porc.

Cruzime în propria ogradă

România avea obligaţia ca din 2007 să stopeze măcelul porcilor, mai precis înjunghierea/căsăpirea acestora cu cuţitul, însă acest lucru nu s-a întâmplat. În preajma Crăciunului, în toată ţara porcii sunt asasinaţi cu brutalitate, invocându-se ca motive ale cruzimii tradiţia veche de secole şi faptul că în gospodăria ta personală nu intră nimeni să vadă cum îţi chinuieşti porcul la fel de personal. Faptul că medicii veterinari n-au „pistoale de adormire”, că nu vin când sunt chemaţi sau că asomarea este prea scumpă sunt alte bazaconii invocate de populaţia needucată.

Măcelul se petrece sub ochii indiferenţi ai autorităţilor, care ar trebui să dea amenzi usturătoare ţăranilor, în condiţiile în care comunităţile locale au avut la dispoziţie, din abundenţă, fonduri europene pentru achiziţia instrumentelor pentru asomarea animalelor care vor fi sacrificate.

Porcul simte spectacolul grotesc în care urmează să fie căsăpit

Porcul, care este un animal la fel de deştept sau poate chiar mai deştept decât câinele sau maimuţa, conform cercetătorilor zoologi, parcă îşi prevesteşte sfârşitul.

În ziua fatidică, el refuză să iasă afară din coteţ, chiar dacă este ademenit cu mâncare sau chemat mieros de stăpân, povestesc mai multe persoane care au asistat la astfel de spectacole groteşti.

După ce animalul este scos de urechi din coteţ, zbătându-se şi guiţând, mort de frică, este apucat imediat de picioare de zdrahoni şi dus într-un loc special amenajat, unde se află o buturugă, un plastic întins, un castron pentru sânge şi un casap.

Porcul se zbate în timp ce vede apropiindu-se de capul lui un casap cu un cuţit mare în mână iar strigătele lui de groază sunt întâmpinate cu zâmbete şi chiar cu o uşoară excitare.

Cei mai sensibili nu pot suporta asemenea lucruri îngrozitoare. Chiar dacă n-aţi participat niciodată la aşa ceva, vă imaginaţi groaza bietului animăluţ. Este adevărat că el trebuie sacrificat, că de Crăciun carnea lui este bună, dar nu trebuie ucis în acest mod!

„Prinde-l măăă, că curge din el tot sângele de sângerete!”

În timp ce câteva persoane ţin porcul bine de picioare, casapul se apropie şi înjunghie porcul la gât şi în inimă. Uneori, din cauza fricii de moarte, porcul reuşeşte să scape de strânsoare şi fuge prin curte, cu cuţitul în gât. „Prinde-l măăăă că curge din el tot sângele de sângerete!” – este strigarea care se aude în fundalul de râsete al asistenţei.

De obicei, pe post de casap acţionează gospodarul sau o altă persoană din localitate care a dobândit priceperea de a ucide în acest mod.

Dacă acest casap este debutant şi nu se pricepe, el practic căsăpeşte animalul, făcându-i tăieturi urâte, iar purceluşul se chinuieşte mult până-şi dă duhul, în timp ce asistenţa unmblă cu un vas prin jurul lui, pentru a-i colecta sângele pentru sângerete.

Fericiţi de această barbarie, oamenii se cinstesc cu un pahar de ţuică la locul faptei, în timp ce animalul încă se zbate.

Unii înjură UE cu această ocazie, dat fiind faptul că măcelul pe care-l săvârşesc cu bucurie an de an nu va mai putea continua dacă se vor da amenzi.

„Stai bă aici, să vezi cum taie tac-tu porcul!”

Toţi copiii de la ţară sunt invitaţi să asiste la spectacolul sângeros. „Stai bă aici, să vezi cum taie tac-tu porcul!” La început copilul plânge, suferă, nu poate mânca nimic din animăluţul de care s-a ataşat.

Tac-su prăjeşte coada porcului şi i-o bagă copilului cu forţa în gură. „Na, asta-i cea mai bună, e pentru tine!” Copilul mânâncă şi plânge, ca în „Moartea căprioarei”. La anul va plânge tot mai puţin, anul celălalt şi mai puţin ş.a.m.d.

„Am înjunghiat-o pe nevastă ca pe porc”

Uniunea Europeană aduce mereu în discuţie „implicaţiile sociale” ale fenomenului uciderii animalelor în gospodăriile româneşti în acest mod. Deşi nu descrie conceptul, putem bănui că acesta înseamnă alimentarea cruzimii din om, oferirea unui exemplu nepotrivit copiilor. De altfel, interviurile televizate cu criminalii care-şi ispăşesc pedepsele în puşcăriile româneşti oferite din abundenţă pe OTV sunt clarificatoare: „L-am tăiat cum tăia el porcul” sau „am înjunghiat-o pe nevastă ca pe porc”.

Unii conaţionali au o plăcere bolnavă să le povestească germanilor isprăvile de Crăciun ale sângerosului nostru popor

Aici, în Germania, ţară în care grija pentru animale este proclamată peste tot, este greu de înţeles şi acceptat practica barbară românească de a ucide porcul cu cuţitul.

Imaginea unui biet animal fugind cu cuţitul înfipt în gât şi înnecat în sânge ar determina proteste în masă şi cereri de arestare a persoanei care a făcut aşa ceva.

Dacă unii conaţionali sunt delicaţi, refuzând să „verse” în străinătate din isprăvile sângerosului popor român, alţii au o plăcere bolnavă să le povestească germanilor despre grozăviile care se întâmplă în Ţara lui Dracula.

Am asistat cu stupefacţie la o întâmplare de acest fel, când o româncă prezentă la cursurile de conversaţie în limba germană a povestit cu lux de amănunte măcelul care se desfăşoară acasă la ea, în România, cu ocazia Crăciunului sau a Paştelui, când porcul, respectiv mielul, este înjunghiat cu cruzime de taică-su. Femeia povestea fără să-i pese de reacţia asistenţei îngrozite, ba chiar toate aceste lucruri relatate cu nonşalanţă păreau să-i producă o plăcere bolnavă.

„Şi apoi puteţi să mâncaţi acel animal chinuit?” – a fost singura întrebare a moderatoarei.

Explicaţiile altor cursanţi de origine română, cum că şi la noi ar fi în curs de aplicare directivele europene, n-au putut şterge sângele invocat şi brutalitatea cu care au fost făcute primele descrieri. Să nu ne mai mirăm atunci că suntem consideraţi ciudaţii Europei!

Culmea tupeului românesc: Bucureştiul vrea să continue măcelul!

Chiar autorităţile române au cerut Comisiei Europene prelungirea măcelului din gospodăriile tărăneşti, cu 2-3-4 ani, începând 2008, şi se pare că a fost acordată o perioadă de tranziţie de 3 ani în care barbaria să continue, cu condiţia ca România să elaboreze un program de educare a populaţiei în legătură cu normele europene legate de bunăstarea animalului şi să găsească variante de rezolvare a acestei situaţii. Modelul măcelarilor autorizaţi, care să vină în gospodărie şi să asomeze porcul, a fost una dintre variante. Dintre aceste două condiţii nici una nu s-a îndeplinit.

Populaţia în marea ei majoritate continuă să fie la fel de needucată şi barbară luând gâtul necuvântătoarelor ca în Evul Mediu. Singurul remediu pare să fie declanşarea unei proceduri de infrigement împotriva României, pentru neconformarea la regulile UE, deoarece măcelul chiar că nu mai poate continua.

Acest articol a fost publicat pe 12 decembrie 2011 şi republicat în 12 decembrie 2012, dat fiind că măcelul animalelor continuă nestingherit în toată România.

Vă mulţumim pentru comentarii şi aşteptăm din nou reacţiile dumneavoastră pe această temă.

Crăciunul înseamnă mai mult decât luminiţe şi mâncare

Sensul Crăciunului, alterat de societatea de consum. Ghiftuială, beţii, spital, poliţie. Ce spun preoţii? „Mănâncă tăind cât poţi plăcerea de la fapta aceasta sau aşteptând osânda pentru ea”.

Mulţi dintre noi, cu gândul la cumpărături, cadouri, beculeţe, pregătiri, reţete, musafiri, programe de Crăciun, familie, prieteni, programe TV şi alte preocupări de „reprezentare şi protocol” care ne invadează minţile, uităm cu totul însemnătatea sărbătorii Crăciunului.

Naşterea Domnului, care ar trebui să fie, în primul rând, un prilej de bucurie sprituală, se transformă tot mai mult într-un prilej de îmbuibare organizată. Oamenii mănâncă atât de mult de parcă mâine ar veni foametea.

În fiecare an, spitalele sunt pline de cei ghiftuiţi, care au mâncat sau au băut până li s-a făcut rău, iar medicii şi poliţiştii sunt chemaţi să rezolve problemele de sănătate, respectiv scandalurile. Televiziunile difuzează cu frenezie astfel de reportaje colorate iar mesenii rad de împricinaţi cu sarmaua-n gură şi gesticulând cu furculiţa.

Crăciunul începe să fie tot mai puţin o bucurie spirituală şi tot mai mult un bun prilej de a face exces alimentar sau de a bea pe săturate. Dacă ne-am întreba copiii, probabil n-ar şti cu toţii semnificaţia Crăciunului, dar cu siguranţă ei ar răspunde fără ezitare că este ziua când trebuie să primească multe cadouri şi să se îndoape cu  lucruri bune.

Reclamele Tv agresive, numirea lunii decembrie drept luna cadourilor (în România) şi oferta magazinelor germane care îmbie clienţii în decembrie cu oferte de nerefuzat transformă această sărbătoare într-una pur comercială. Care este completată cu „aerul festiv” dat în oraşele germane de diferitele podoabe, beculeţe şi mari parade de Crăciun, sponsorizate în special de firmele care vor astfel să-şi atragă clienţii.

În România parcă vine foametea, în Germania sunt cozi interminabile

Deşi în privinţa mâncării sunt ceva mai ponderaţi decât românii (care au trăit pe vremea lui Ceauşescu cu pâinea la cartelă şi au rămas probabil marcaţi pe viaţă de amintirea acelor zile), germanii cumpără şi ei tot ce pot înainte de sărbători, golind rafturile magazinelor.

Cozile sunt interminabile, iar în fiecare coş se află provizii cât pentru un întreg batalion, nu pentru o familie medie formată din 3,4 persoane. Este adevărat că, în ziua de Crăciun, nemţii primesc musafiri, de obicei membri ai familiei, dar şi aşa este greu de justificat componenţa coşului care include multe kilograme de carne, dulciuri, creme, lăzi de băuturi şi cam tot ce ai putea găsi într-un magazin. Chiar dacă în timpul anului copiii şi părinţii nu se văd prea des, în prima zi de Crăciun ei se vizitează şi stau împreună la masa îmbelşugată.

În România, marile magazine înfăţişează o imagine asemănătoare. Lume disperată, cu liste în mâini, războiul coşurilor care împing, trag, forţează intrarea printre rafturi, zeci de casolete cu carne, lăzi de bere, multe sticle de vin, zeci de kilograme de portocale şi banane.

Faptul de a avea portocale şi banane în casă este pentru mulţi români una dintre cele mai importante cuceriri ale Revoluţiei. „Munţii” compuşi din aceste fructe, ridicaţi în magazine, dispar rapid şi tot la fel de rapid se produce înlocuirea lor rapidă cu alţi „munţi”.

Cozi, transpiraţie, haine mari de blană puse în coş pentru o mai bună mobilitate printre oameni şi mărfuri – şi acoperind carnea umedă – sacoşe umplute până la refuz, portbagaje şi banchete din spate pline. Aceasta este imaginea-şablon care înfăţişează România acestor zile.

Este drept însă că înghesuiala are drept cauză nu numai lăcomia oamenilor, ci şi faptul că România este o ţară aproape virgină din punct de vedere al penetrării lanţurilor de magazine în mediul rural. Oamenii de la ţară se deplasează şi ei pentru una-alta în cele mai apropiate oraşe, creând astfel o aglomeraţie feroce în hipermarket-uri sau la discounteri.

Naşterea Domnului: reportaje de la camera de gardă, beţii şi bătăi

În spitalele româneşti nu mai sunt locuri, după Crăciun, fiind plin de oameni care au mâncat sau au băut prea mult. Pe tot parcursul zilelor de sărbătoare, televiziunile au o plăcere deloc disimulată de a difuza reportaje despre persoane (în majoritate bărbaţi) care au mâncat singure câte 50 de sarmale, au băut câte 3 litri de vin, au hăpăit 4 kile de răcitură pe care au stins-o cu ţuică sau au ingurgitat câte o pulpă de porc asezonată cu jumătate de tort, murături şi bere.

Transmisiunile în direct de la camerele de gardă ale spitalelor, imaginile cu îmbuibaţii ţinându-se cu mâinile de burtă şi gemând „Auu, auu!” –  sau nemaiputându-se mişca din cauza hranei ajunse pe tractul digestiv până în susul esofagului – sau cu femei bete criţă sunt comentate hazliu de mesenii care le privesc, în ciuda spot-urilor educative difuzate cu frenezie de Ministerul Sănătăţii: „Pentru o viaţă sănătoasă evitaţi consumul de zahăr, sare şi grăsimi”. În fiecare an te aştepţi ca unele dintre persoanele îmbuibate să explodeze, la cât de mulţi lacomi apar agonizând pe la televizor.

Însă nu doar în România, ci şi în Germania se întâmplă aşa ceva. Dovadă că în cele două ţări incidenţa diabetului în populaţia generală este cea mai mare din Europa.

Violenţa şi bătăile sunt şi ele la ordinea zilei de sărbători. De altfel, şi poliţiştii germani au recunoscut că sunt mai des solicitaţi în zile de sărbătoare, în cazul unor conflicte (între soţi sau vecini şi chiar între prieteni cre se îmbată criţă), explicaţia lor fiind că atunci oamenii devin conflictuali, puşi pe harţă, din cauza concentraţiei mari de alcool din sânge.

„O ce veste … uitată sau Unde e Hristos de Crăciun?”

Crăciunul este ziua când a venit pe lume Iisus ca să ia păcatele lumii aupra sa, iar oamenii nu i-au oferit nici măcar un loc într-o casă. Acum, ca şi atunci, toţi alergăm în toate părţile şi timpul parcă nu ne mai ajunge să ne ocupăm de cadouri, musafiri şi mâncare.

Astăzi nu mai oferim lui Iisus nici măcar paiele de acum 2.000 de ani, ci îl dăm afară cu totul din viaţa şi inimile noastre îmbuibate. Chiar şi cei dintre noi care mai ajungem la biserică, ne grăbim apoi acasă, pentru a relua festinul.

Atunci, unde mai este Sărbătoarea Naşterii Domnului? „Hristos nu e nici pentru noi AICI, prezent, viu, în inimile noastre şi în conştiinţele noastre; sau dacă L-am simţit cumva, Îl facem cât mai repede uitat printre sarmale, cozonaci, flecăreli, bancuri, cântece lumeşti, filme şi show-uri distractive… “DĂ MUZICA MAI TARE!”…”, este un fragment din textul „O, ce veste …. uitată sau Unde e Hristos de Crăciun?” Citiţi integral textul aici.

Păcatul îmbuibării sau lăcomia pântecelui

„Robul pântecelui socoteşte cu ce mâncăruri va sărbători praznicul, pe când robul lui Dumnezeu cu ce daruri se va îmbogăţi”.

Îmbuibarea este considerată tot mai mult a fi un păcat, alături de cel de a pofti la produse de carne sau la surogate ale acestora, în plin post. Un preot ortodox remarca siderat că însăşi esenţa postului dispare atunci când, mânaţi de pofte, oamenii se reped asupra crenvurştilor sau a cârnaţilor de soia, fac şniţele din soia etc.
Câteva pravile bisericeşti cu care să luptăm împotriva îmbuibării sunt oferite aici. Noi vi le prezentăm în rezumat:

1. În inima lacomilor se mişcă visuri cu mâncăruri iar in inima celor ce plâng – visuri de judecată şi de chinuri.
2. Burdufurile moi se vor lărgi pentru a primi mai mult, lasă-le să se usuce şi strângându-se se vor micşora. Cel ce-şi sileste stomacul să cuprindă mult şi-l lărgeşte, iar cel ce se luptă cu el îl ingustează şi astfel vom ajunge postitori din fire.
3. Căpetenia diavolilor este Lucifer care a căzut, iar stăpânul patimilor este pântecele nesătul.
4. Bând băutură, nu înceta să-ţi aduci aminte de oţetul şi fierea Stăpânului şi atunci desigur vei primi îndemnuri spre înfrânare, pocăinţă sau spre smerenie.
5. Mănâncă tăind cât poţi plăcerea de la fapta aceasta sau aşteptând osânda pentru ea.
6. Omul să ia seama că folosind la nevoie vreo mâncare plăcută să nu se lase biruit de plăcere şi chiar de se va întâmpla şi aceasta, după ce a trecut, să se ocărască pe sine.
7. Pornirea spre desfrâu vine din lăcomia pantecelui. Organele de împreunare se mai numesc şi “cele de sub pantece”, aratând înrudirea lor prin vecinătate.
8. Felurimea mâncărilor dărâmă şi surpă la pământ întăritura virtuţilor.
9. Trupul îngreunat de mulţimea mâncărurilor face mintea molâie şi greoaie. Când mintea noastră înoată în valurile băuturii, vede în somn cu patimă chipurile zugrăvite de draci.
10. Trupul tânăr, îngrăşat cu felurite mâncări şi cu băutură de vin e ca un porc gata de junghiere. Subţiază-ţi deci trupul tânăr, o fiule, şi îngraşă-ţi sufletul nemuritor cu cele spuse înainte!

Banii „zboară” pe arsenalul pirotehnic pentru Revelion, făcând germanul fericit.

Concurenţă între vecini: cine are cele mai grozave, mai mari şi mai colorate rachete?

Boala artificiilor e gravă şi în Italia: mulţi italieni au ales petardele, în locul sexului cu nevestele

În România, războiul drăcesc al artificiilor, cu produse neomologate, este extrem de periculos

Candelele romane şi artificiile de mare putere te pot lăsa făcă ochi sau cu mâna agăţată doar în tendoane

Dacă n-ar fi supărătoarele petarde, ne-am putea bucura totuşi de focurile de artificii

De Revelion (Silvester) cerul german capătă toate culorile şi străluceşte. Bubuiturile te duc cu gândul la un câmp de luptă,  iar aerul devine irespirabil. “Artileria” se dezlănţuie: peste 100 de milioane de euro zboară în aer, potrivit presei germane, odată cu rachetele şi pocnitorile multicolore. Nu puţini sunt cei care susţin că aceşti bani care lasă în urmă miros de fum şi mizerie pe străzi ar putea fi folosiţi în cazuri umanitare: câţi oameni ar putea fi salvaţi cu atâtea milioane de euro daţi pe rachete şi alte pocnitori stresante?

Un spectacol asemănător se derulează şi în Italia, unde pe pocnitori se cheltuiesc peste 60 de milioane de euro, nevestele sunt revoltate iar sutele de răniţi invadează spitalele.

Nu mai vorbim de România, unde spectacolul drăcesc deja a început, în ciuda operaţiunii „Foc de artificii” a jandarmilor şi unde, după fiecare An Nou, se contabilizează mai mulţi ciungi şi orbi decât pe 31 decembrie.

Dacă pentru români Revelionul rămâne o noapte importantă (ca amintire de pe vremea comununiştilor, când i se dădea o mare importanţă pentru a umbri Crăciunul, sărbătoarea Naşterii Domnului), pentru germani această sărbătoare nu înseamnă cine ştie ce. Singurele distracţii par să fie petardele, rachetele şi băutura din belşug, cu care marchează începutul anului.

Astfel, românul ţine încă la petrecerea dintre ani, pregătindu-şi de cele mai multe ori îmbrăcămintea „de bal” (subiectul rochiei de Revelion nu s-a stins încă în conversaţiile dintre femei); petrecerea cu mese pline se dă acasă, în familie ori cu prietenii, sau la restaurant, pe fundalul sonor al televizorului deschis sau al muzicii. În Germania însă, doar câteva restaurante prezintă oferte pentru Revelion, şi aceasta pentru că oamenii preferă să stea acasă în noaptea cu pricina (bătrânii sting luminile chiar înainte de ora 12).

Nu puţini sunt însă germanii care nu pot sta liniştiţi sub acoperişul propriu. Cum se apropie miezul nopţii, îi vezi ieşind încolonaţi din case, cu sticlele de băutură în mâini şi rachetele la subţioară, transformându-se în pirotehnişti de ocazie, pentru a înflori cerul cu scântei multicolore. După ce aruncă în aer tot ce au de aruncat, aprinzând rachetele cu o conştiinciozitate demnă de o cauză mai bună, familiştii se retrag în case. Tinerii petrec apoi în discoteci sau la prietenii cu care s-au adunat pentru „orgia pirotehnică”.

Totuşi, chiar dacă românii sărbătoresc Revelionul cu fast, asta nu-i împiedică să se comporte precum germanii în ceea ce priveşte plăcerea bolnavă de a detona bombe la cumpăna dintre ani şi, din nefericire, nu numai atunci. Deosebirea între peisajul german şi cel românesc este aceea că românii fac orgia pirotehnică la costum sau în rochie cu paiete, cu produse mult mai proaste, şi o prelungesc dincolo de limitele legale.

20 de euro pentru câteva minute de bubuituri cu lumini

Reprezentanţii industriei pirotehnice se roagă în fiecare an ca de Revelion să fie vreme uscată, fără ceaţă sau ploaie. Aceştia susţin că tendinţa familiilor germane este de a cumpăra artificii-bloc, care se aprind o singură dată, iar micile focuri de artificii funcţionează fără întrerupere de la un minut până la trei minute. Aceste „rachete” conţin până la 500 de grame de pulbere neagră şi sunt ceva mai scumpe, ajungând şi la 20 de euro sau depăşind această sumă.

Nu toate pocniturile încep în jur de miezul nopţii. Mini-spectacole pirotehnice există, sporadic, şi între orele 18,00 şi până la 20,00, adică exact atunci când lumea vrea să „fure” un pui de somn pentru a fi în formă toată noaptea. Copiii de câţiva ani, care se află sub influenţa unui program care impune ca la 20,00 să fie în pat, ies şi ei din case ca să vadă împreună cu părinţii luminile colorate.

BAM WHAM!!!!, BANG! BOOM!!!

Până pe 29 decembrie, data de la care legea germană permite comercializarea „muniţiei” pentru Revelion, reclamele supermarketurilor care vând bombe şi artificii sunt înnecate cu steluţe însoţite uneori de interjecţii sugestive: „BAM WHAM!!!!”, „BANG! BOOM!!!” etc. Nu poţi să nu te întrebi ce coeficient de inteligenţă or avea cei fascinaţi de aceste reclame. Prospectele, la rândul lor, prezintă în mod convingător rachetele: ce pot face acestea, câte sunt în pachet, până unde zboară, ce schemă de culori au, cât durează, cum se „sparg” pe cer (ca nişte flori sau ca nişte lacrimi etc.).

Ofertele pornesc de la 2-3 euro, pentru micile produse pirotehnice care produc mai mult zgomot şi fum, şi ajung la 20-30 pentru rachetele scumpe, care vor atrage privirile şi invidia vecinilor.

Preferinţă clară: rachete aurii!

Reprezentanţii companiilor de profil spun că nemţii preferă rachetele clasice, în culori aurii, care se desfac ca un buchet pe cer, explicând această preferinţă prin nostalgia oamenilor care au avut parte şi în copilărie de asemenea rachete. O singură companie care este lider pe piaţa de profil ar fi produs în acest an peste 25 de milioane de astfel de rachete.

Mizerie şi miros de iad

În faţa locuinţelor sau în zonele mai ferite (la locurile de joacă), la colţurile străzilor sau în micile pieţe, bombardamentul de Revelion se dă an de an. Grupurile de oameni ard milioane de artificii şi pocnesc tot ce au prin arsenal, timp de o oră,  ca într-o întrecere de foc.

Dacă ai în faţa locuinţei o asemenea piaţă, ai şi spectacolul asigurat în faţa geamurilor, cu bubuiturile aferente. Ferestrele rămân închise, pentru că mirorul de ars este atât de pregnant, de parcă ar fi pârlite trupuri, nu rachete.

La ora 1,00 zgomotul se mai potoleşte, însă încă vreo oră se aud „rafale” sporadice. Înainte de ora 3,00, ai senzaţia, în cartierele liniştite, că tot oraşul a adormit. Doar mizeria de pe străzi îţi mai aduce aminte, a doua zi, de spectacolul nocturn de lumini şi bubuituri.

În urma pirotehniştilor rămân resturi de hârtie, bucăţele de lemn şi cartuşe ale rachetelor. Este o imagine dezolantă pentru prima zi a noului an, în condiţiile în care mizeria este împrăştiată de vânt câteva zile, până ce „forţele de curăţenie” ies biruitoare din lupta cu resturile distracţiei. Dacă de Revelion ninge, resturile nu mai zboară, ci rămân îngropate în omăt până spre primăvară.

Ca ordin de mărime, suma pe care o cheltuiesc germanii pe rachete este echivalentă cu:

• datoriile TVR;
• suma cu care statul român subvenţionează în fiecare an cultele religioase;
• suma pe care statul român ar putea-o încasa din legalizarea prostituţiei;
• suma plătită de statul român păgubiţilor FNI care au câştigat procesele cu CEC;
• bugetul pe 2011 al judeţului Timiş;
• confiscările Poliţiei italiene de la mafia napoletană la acest sfârşit de an;
• bugetul pentru transferuri de fotbalişti al Barcelonei;
• o treime din bugetul anual al Serviciului Român de Informaţii;
• bugetul Şahtior pentru a ajunge în finala Champions League;
• suma alocată reabilitării căminelor culturale din România.

România: spectacolul drăcesc deja a început

Deşi petardele şi artificiile au fost interzise în România din 2006, excepţie făcând noaptea de Anul Nou, spectacolul drăcesc deja a început, alimentat de contrabandiştii din pieţe cărora Poliţia şi Jandarmii nu le pot ţine piept.

În cartiere nu mai poţi sta o clipă liniştit, tresari de parcă în orice moment se trage, pocnitorile explodează pe holurile blocurilor (pentru a avea ecou şi amplitudine), câţeluşii, pisicuţele şi hamsterii de apartament sunt terorizaţi de trei săptămâni încoace, pe stradă nu mai poţi merge, deoarece bombele se aruncă de golani şi golance de la balcoane şi riscă să ajungă taman în gluga ta.

Dacă germanii au o industrie pirotehnică locală în care să-şi îngroape banii, România nu are, deşi la câtă vânzare se face şi în ţara noastră, falimentarele fabrici de armament ar putea produce aşa ceva.

Tot ce cheltuieşte România pe asemenea obiecte ajunge în buzunarele asiatice şi ale speculanţilor. Mai nou, prind teren importurile din Polonia. Nu mai vorbim de siguranţa „pirotehniştilor” din România comparativ cu a celor din Germania. În fiecare an zeci de români, mai ales copii, rămân chiori, ciungi sau arşi pe faţă atât după bombardamentul festiv, cât şi după folosirea petardelor neconsumate la Revelion în alte anotimpuri. În luna lui Cuptor de pildă, un bistriţean aflat în concediu cu prietenii a rămas cu mâna dreaptă atârnată în tendoane după ce a aprins o bombă rămasă nedetonată de la Revelionul 2011.

Din fericire, criza şi legislaţia dură reuşesc să ţină ceva mai bine în frâu decât în alţi ani fenomenul bombelor, spre supărarea unora care nu mai pot cumpăra cu uşurinţă „petarde, bombiţe, rachete, lansatoare, pocnitori, fumigene, flamă stadion, vulcani, jerbe, artificii, lumânări surpriză pentru tort” (de la ultimele poţi face infarct dacă eşti mai slab cu emoţiile).

Marea operaţiune a jandarmilor, intitulată „Foc de artificii!” nu ţine pasul cu „Bombeee şi rachete aveeem!”

Jandarmii şi poliţiştii români implicaţi în operaţiunea naţională „Foc de artificii” nu reuşesc să facă faţă armatelor de speculanţi din pieţe, reprofilaţi pe bombe după ce pe vremea lui Ceauşescu au vândut cu spor blugi şi ciungă, şi nici derbedeilor de pe străzi care aruncă bubuitoare la picioarele trecătorilor, speriind de moarte deopotrivă oamenii şi câinii vagabonzi. Cum este de aşteptat ca tot acest calvar să se extindă mult după Revelion, aşa cum se întâmplă de vreo 7 ani încoace, operaţiunea „Foc de artificii” va ţine până pe 9 ianuarie (ea a fost declanşată încă de la 1 noiembrie a.c., când peste tot au început să răsune petardele).

Potrivit legii române, „constituie infracţiune orice operaţiune cu obiecte pirotehnice, respectiv confecţionarea, deţinerea, comercializarea, importul, transportul ori folosirea fără drept a obiectelor pirotehnice din categoriile II – IV, T.1 şi T.2, precum şi a pocnitorilor, fapta fiind pedepsită cu închisoare de la trei luni la un an”. Pedeapsa se aplică, teoretic, atât vânzătorilor, cât şi cumpărătorilor de arsenaluri.

“Ce faceţi, doamnă Popescu?”, îţi întrebi vecina în piaţă. “Uite, cumpăr bombe pentru ăia micii”, spune femeia care îşi îndeasă de zor petarde în poşetă. Rachetele cu coadă lungă, ambalate în cutii multicolore, le pune în sacoşa de rafie, printre ouă, pâine şi mărar. Fericit de vânzarea în valoare de circa 40 de euro către doamna în haină de nurcă, pe numele ei Popescu, speculantul cu ochi mobili ca de vulpe îşi şterge nasul curgător de mâneca gecii şi urlă către alţii: “Hai la boombe! Boombe avem!”.

Cu toate acestea, deşi mulţi infractori au fost prinşi, iar Organul a confiscat din toate judeţele ţării milioane de rachete, tone de petarde etc., a scotocit în buzunarele traficanţilor şi în portbagajele maşinilor, nimeni n-a ajuns în puşcărie. Se ştie doar că anul trecut au fost întocmite 60 de dosare penale pentru traficanţi, o cifră mult prea mică pentru a lichida războiul drăcesc.

Pentru sărbătorile 2011-2012, peste 110 infracţiuni au fost constatate de poliţiştii formaţiunilor arme, explozivi şi substanţe periculoase şi aproape 180.000 de kilograme de obiecte pirotehnice, în valoare de peste 500.000 de euro, au fost confiscate în timpul unei acţiuni desfăşurate la nivel naţional, pentru verificarea legalităţii operaţiunilor cu articole pirotehnice. Până în prezent, s-au efectuat 1.344 de controale, dintre care 373 la agenţi economici autorizaţi pentru operaţiuni cu materiale pirotehnice. Au fost constatate 111 infracţiuni, în care sunt cercetate 106 persoane, şi s-au aplicat 19 sancţiuni contravenţionale, a anunţat Jandarmeria.

În România, cele mai periculoase sunt rachetele chinezeşti, pentru că nu au o direcţie bine determinată. Petardele pot provoca răniri la mâini şi la faţă, iar în cazul bateriilor de artificii există riscul exploziei la sol. Petardele, rachetele, bateriile de artificii şi candelele romane, care fac parte din categoriile II-IV, adică obiecte pirotehnice cu risc ridicat, pot fi folosite şi deţinute numai de către pirotehnicieni, însă le aprind cu frenezie chiar puşti de 8-10 ani şi oameni în toată firea care, ameţiţi de alcool, nici nu le mai văd bine fitilul.

Atitudine radicală în Italia: cumperi bombe, adio sex cu nevasta!

Fenomenul bombelor a luat-o razna şi în Italia, unde pe bombe se cheltuiesc 60 de milioane de euro, conform relatărilor presei, şi unde, la trecerea în anul 2011, s-au înregistrat nu mai puţin de 500 de răniţi din cauza petardelor şi a focurilor de artificii. Oripilate de această nenorocire care se petrecea an de an sub ochii lor, nevestele italience au creat o asociaţie anti-petarde, care şi-a strigat nemulţumirea în public, ieşind în stradă. La iniţiativa asociaţiei, în ultimele zile ale anului 2010, italienii care şi-au cumpărat petarde n-au mai avut parte de intimitate conjugală. Nevestele lor le-au pus în vedere că trebuie să aleagă între sex şi petarde. Conform relatărilor din presa italiană, mulţi soţi au ales petardele…

Hamburg, un oraş în care oficialităţile îţi indică direcţia în care trebuie să mergi. Drumul şi „potecile” ţi le găseşti singur

„Dialog in Deutsch” – o şansă şi pentru cei care locuiesc ilegal în acest oraş.

Românii aflaţi în Hamburg pot participa la orele de conversaţie care se desfăşoară gratuit în biblioteci, printr-un program oferit cu generozitate de ministerul local al sănătăţii şi familiei. „Generozitate” care îi aduce rezultate bune în statistica străinilor aflaţi aici (cu acte sau fără), pentu că la aceste conversaţii sunt primiţi toţi doritorii, chiar şi cei care locuiesc ilegal.

Programul „Dialog in Deutsch”, lansat cu succes în Hamburg acum mai bine de un an şi jumătate, invită la conversaţie (în mod gratuit) străinii care locuiesc în oraşul din nordul Germaniei. Întâlnirile – la care sunt bineveniţi toţi cei care pot vorbi germana (indiferent de situaţia lor în „Deutschland”- locuiesc legal, ilegal ori se află doar în vizită) – se desfăşoară în bibliotecile din Hamburg, după un program prezentat în pliante şi pe internet.

Programul este adresat cu precădere celor care au timp liber dimineaţa (mamelor ai căror copii sunt la grădiniţă sau scoală, oamenilor în căutarea unui loc de muncă sau celor care fac pauză între două cursuri etc.). Totuşi există şi ore de conversaţie după-amiaza sau la sfârşit de săptămână.

Fiecare îşi caută grupele care i se potrivesc

Pentru cei interesaţi, prima etapă ar putea fi alegerea bibliotecilor la care ar dori să meargă (de obicei cele aflate în relativa apropiere de domiciliu, dar şi Biblioteca Centrală, la care se ajunge uşor, fiind situată în apropierea gării din centrul oraşului). Cum aceste programe de conversaţie (o oră pe zi, una sau mai multe zile pe săptămână) sunt diferite de la o bibliotecă la alta, fiecare doritor poate să-şi facă programul aşa încât să meargă în fiecare zi la o astfel de întâlnire.

Al doilea pas al celor interesaţi va fi alegerea grupelor care li i se potrivesc, după nivelul discuţiilor purtate şi al temelor abordate.  Moderatorii acestor ore de conversaţie sunt germani care fac această muncă voluntar (fără a primi vreo plată), de obicei pensionari, care au trecut printr-o selecţia ca să poată participa la coordonarea orelor. Unii dintre ei încă lucrează (sunt jurnalişti, profesori de muzică sau oameni care au de-a face cu arta etc., aşa că temele sunt pe măsură). Însă, indiferent de profesia moderatorilor, regulile sunt clare la stabilirea unui dialog: în principiu, nu se discută politică ori religie. Desigur, sunt şi ore la care vin imigranţi care de-abia se pot exprima şi care nu înţeleg mare lucru din ceea ce se discută. În timp însă,  grupele se formează de la sine (cei care vor să vorbească într-un alt ritm merg la alte grupe dacă sunt prea mulţi începători, iar aceştia, la rândul lor, vor evita să meargă la întâlnirile celor mai avansaţi).

În orice caz, acest program le poate fi de folos atât celor aflaţi la începutul drumului de învăţare a limbii germane, cât şi celor care au urmat (sau urmează) nivelele B1 sau B2, dar numai dacă iau parte la grupurile în care discuţiile au loc în ritm normal.

Când însă imigranţii ajung însă deja să comunice peste tot în limba germană, când ei se află într-un permanent contact cu această limbă, programul de conversaţie nu mai poate aduce ceva nou. Poate fi cel mult un loc în care întâlnesc vechi cunoştinţe.

O comuniune cu poveşti colorate de viaţă

Întâlnirile de la biblioteci înseamnă uneori mai mult decât conversaţie: oamenii se cunosc, găsesc împreună soluţii în rezolvarea unor demersuri similare în hăţişul birocraţiei germane. Dacă îţi place să cunoşti oameni noi şi să le asculţi poveştile, să afli despre obiceiurile din ţările lor, să le cunoşti mentalităţile, unele dintre aceste ore pot fi chiar fascinante (depinde şi de cine participă). Pot fi adevărate lecţii de viaţă, lecţii ale curajului – despre oameni care au fugit din zonele de conflict sau au avut de înfruntat greutăţi la care cei veniţi aici legal nu s-ar gândi. Unii aşteaptă uneori şi peste zece ani legalizarea situaţiei lor, stând cu teama că vor fi trimişi în orice moment înapoi, deşi copiii lor sunt născuţi şi crescuţi aici.

Dacă de regulă europenii sunt mai rezervaţi la astfel de întâlniri, fiecare răspunzând numai la întrebările „rundei de prezentare”, nici acestea obligatorii (nume, vârstă, ţara de origine, dacă are copii şi dacă este căsătorit, studii, profesie, în această ordine), unii dintre non-europeni îşi povestesc uneori întreaga viaţă. Mulţi dintre ei au trăit deja în alte câteva ţări, alţii se află de zeci de ani în Germania, dar au vieţuit în comunităţile lor fără a încerca să cunoască mentalităţile germane, să se integreze.

Cuvintele curg simplu, la un ceai sau o cafea – pregătite de moderatorii care devin uneori tot mai apropiaţi de persoanele cu care se întâlnesc, o dată sau de două ori pe săptămână, pe parcursul mai multor luni. Cum ar fi şi exemplul unor doamne inimoase de la una dintre bibliotecile hamburgheze, Elke şi Irene, care au invitat la ele acasă cursantele (pentru „o sesiune” de fursecuri, înainte de sărbători). Adeseori, aceşti moderatori oferă informaţii necesare şi sfaturi – referitoare şi la mentalităţile germane – pentru cei aflaţi pe drumul căutării şi definitivării unui traseu profesional în Germania.

Genial! Autorităţile obţin informaţii despre străini cu un minimum de finanţare

Una peste alta, programul pare bun pentru toată lumea: străinii se bucură că există ore de conversaţie gratuite, moderatorii voluntari – că le sunt de folos imigranţilor. Autorităţile, la rândul lor, sunt fericite că au mai bifat un program în strategia de integrare, cu care se laudă în campania electorală.

Imigranţii pot ţine legătura între ei fiindcă, la unele grupe de conversaţie, cei care sunt de acord sunt trecuţi într-un tabel cu datele lor reale – nume, prenume, adresă, număr de telefon (datele urmând să fie distribuite electronic la toţi cei trecuţi pe listă).

În plus, această comuniune pare să fie şi o ingenioasă metodă de a culege „la cald” informaţii despre străinii aflaţi în Hamburg, legal sau ilegal, fiindcă la conversaţii este primit oricine.

La toate bibliotecile, orele de conversaţie încep cu „prezenţa”- un tabel în care fiecare îşi scrie doar prenumele şi continuă cu „runda de prezentare” (pentru cei noi). Nu poţi însă să nu observi că mereu, dintre cei doi moderatori, unul scrie datele personale pe care nou-veniţii le oferă (uneori cu mare generozitate!): vârstă, studii, profesie, câţi copii are, limbile vorbite, de câţi ani persoana cu pricina se află în Germania, ce cursuri a urmat, la ce nivel de studiu al limbii germane este, ce vrea să urmeze în continuare, în ce domeniu a lucrat şi care îi sunt planurile de viitor.

Din timp în timp, moderatorii sunt chemaţi de autorităţile locale care au demarat programul, după cum ne-au povestit chiar unii dintre ei, aducând apoi la orele de conversaţie prospectele oferite de funcţionarii statului. Din câte au lăsat să se înţeleagă, este vorba despre „un instructaj” care li se face periodic şi în care se discută chestiuni legate de desfăşurarea programului.

Atenţie românce şi români: Primăria din Tønder (Danemarca) fabrică fericire pe bandă rulantă!

Cât de repede vă puteţi căsători cu un cetăţean german, fie el de sex masculin sau feminin?

Există două variante: una lungă, de câteva luni, în care trebuie străbătută pas cu pas calea birocraţiei germane, şi una scurtă, de numai trei (3) zile, în care veţi călători în Danemarca, în scop turistico-matrimonial. 

Romaningermania.ro vă oferă detalii despre varianta scurtă a operaţiunii matrimoniale. Credem că informaţiile noastre vor fi folositoare atât româncelor care cred că şi-au găsit fericirea alături de un german, cât şi românilor care şi-au descoperit iubirea vieţii pe plaiurile nibelungilor.

Căsătoria survenită în Danemarca este recunoscută de statul german. La scurt timp, soţul de altă cetăţenie decât cea germană va avea drept de şedere în Germania, drept de muncă, precum şi dreptul de a urma cursurile de integrare oferite de statul german. În schimbul căsătoriei “fulgerătoare”, viitorii miri trebuie să petreacă trei zile în Danemarca. Aceasta este singura condiţie a primăriilor daneze, care oficiază căsătorii între germani şi străini, într-un timp record. La o asemenea rapiditate funcţionărească, pliată pe strategiile locale de dezvoltare a turismului, nici nu este de mirare că micile localităţi daneze de la graniţa cu Germania sunt pline de vizitatori înfierbântaţi.

În Germania aproape că poţi pierde şansa măritatului/însuratului, din cauza funcţionarilor care lucrează greu şi a procedurilor acestora.

Dacă ai nenorocul să-ţi lipsească o hârtie la dosar, până ce o obţii din România (o altă ţară cu birocraţie „performantă”, după cum ştim cu toţii), ori îţi expiră dreptul de şedere în Germania, ori îţi expiră dragostea…

Turistul matrimonial primeşte nume german cât ai clipi

În Danemarca însă, totul este legal, rapid şi frumos. Dacă alegi această ţară pentru a spune „Da”, nici nu apuci să-ţi dai prea bine seama că te măriţi/însori! Totul se întâmplă cât ai clipi iar excursia e atât de frumoasă, că nu prea mai ai timp să te întrebi dacă ai făcut bine sau nu schimbându-ţi statutul marital. Când ieşi de la starea civilă porţi deja noul nume german, bineînţeles dacă a binevoit soţul/soţia să ţi-l dea. Dar dacă ţi-l dă, poţi să ţii bine de el: îţi va rămâne, oricum, ţie.

La întoarcerea în Germania (ţară devenită acum „acasă”), certificatul de căsătorie din Danemarca, scris în trei limbi (inclusiv în germană), va fi înregistrat de autorităţile locale ca şi cum nunta ar fi avut loc chiar acolo.

Cum se poate trăi bine din nunţi?

Micile localităţi daneze de la graniţa cu Germania  trăiesc practic din nunţile grăbiţilor. Aşa se face că primăriile oficiază căsătorii la foc automat. În localitatea Tønder, de exemplu, trebuie doar să duci la starea civilă actele cerute, să plăteşti o taxă şi să deţii dovada că ai stat trei zile la un hotel sau o pensiune din localitate. De fapt, este necesară chitanţa că ai plătit pentru trei nopţi de cazare. De cele mai multe ori, preţul este la fel de piperat ca şi cum te-ai caza într-un hotel de lux din Germania, de exemplu în Hamburg la un hotel de fiţe, cu vedere la Elba. Doar că în Danemarca lipsesc luxul şi priveliştea de sute de euro, pentru care s-ar plăti în Germania; în loc de vapoare şi mii de luminiţe, poţi vedea, eventual, un mic iaz. Mai mult, ferestrele sunt înguste iar podelele şi uşile scârţâie. Gazdele sunt însă prietenoase, iar micul dejun, inclus în preţul cazării, este un adevărat răsfăţ. Însă o căsătorie-fulger face toţi banii! De altfel, în „localităţile matrimoniale”, hotelurile şi pensiunile nu par să aibă alţi clienţi în afară de miri. Toţi turiştii sunt perechi-perechi, merg de mână sau îmbrăţişaţi, timpul pare a fi pentru ei o perioadă fastă, când curg doar lapte şi miere.

Mirii se ascund în camerele de hotel

Dacă ajungi în Tønder după prânz, trebuie să treci pe la primărie să-ţi anunţi venirea şi să te asiguri că este făcută programarea pentru nuntă. Apoi, poţi să-ţi cauţi liniştit hotelul şi să primeşti camera. Dacă nu suferi de o dragoste foarte “dogoritoare”, şi nu te închizi în cameră până la nuntă, mai ai timp să vezi străzile vii din micul orăşel danez. Singura străduţă cu mici comercianţi, pe o parte şi pe alta, este plină de culori, animată. Restaurantele şi terasele au clienţi, bineînţeles majoritatea provin din armatele de miri. Mănânci bine, însă preţurile ţi se par atât de neruşinate încât nu poţi să nu te gândeşti că  în restaurantele germane ţi se dă totul aproape pe gratis, dacă faci o comparaţie între notele de plată. Dacă te întorci la hotel să-ţi desfaci bagajele, poţi să ai surpriza, când revii pe străzile oraşului, că totul a amuţit, deşi n-a trecut decât un ceas. Ai impresia că ai pierdut practic strada, orăşelul, că ai nimerit în altă parte. Mirii cu priviri galeşe au dispărut şi ei, la fel şi localnicii; nici ţipenie de om. În jur, priveşti cu atenţie: sunt aceleaşi clădiri vechi, dar strada, mai devreme plină de comercianţi cu haine şi lucruri scoase în faţa magazinelor, este acum pustie. Este ca şi cum s-ar fi dat alarma înainte de bombardament şi s-au ascuns cu toţii. Te simţi ca-ntr-un oraş pustiu, de parcă totul ar fi o glumă proastă. Pe străzi, râsul se revarsă limpede, în cascade; ai senzaţia că nu te aude nimeni, în juru-ţi şi casele par părăsite, nici o fereastră deschisă! Îţi vine să strigi: “Unde sunteţi oameni buni, v-a înghiţit pământul?”

Dintr-un capăt în celălalt al „centrului” Tønder sunt doar câteva străduţe. În cele din urmă apar, timide şi uitându-se în toate părţile cu mirare, alte două perechi de miri, din toate zecile de perechi care serveau masa, dar care acum sigur că s-au închis în camerele de hotel.

Este de ajuns să treci prin centrul micuţului oraş danez doar de vreo două ori şi deja ştii aleile, casele. Sunt toate cam la fel: fără perdele (sau cu perdele scurte, doar pentru decor), cu ferestre mari, aproape cât tot peretele. În căsuţele lor mici, şi fără grija de a fi priviţi din afară, oamenii stau la masă, de parcă s-ar fi vorbit între ei să ia masa în acelaşi timp, ca după un ritual comun. Privirea îţi este atrasă irezistibil de aceste locuri intime, din care (după mintea şi mentalitatea ta) lipsesc perdelele. Oamenii din case se uită şi ei la tine, sunt atât de aproape, dincolo de peretele de sticlă. Şi ei sunt curioşi să vadă ce miri le-au mai poposit prin zonă. Într-un orăşel atât de mic, doar venirea mirilor aduce ceva nou.

Aşadar, venit pentru nunta-fulger în Danemarca, înveţi încă din prima zi străzile, casele, restaurantele. La masa de seară încerci un alt restaurant, cu specific danez, după care, pentru o bună digestie, ajungi într-un parc pustiu. În cele din urmă se aprind şi luminile. Acum îi poţi vedea mai bine pe danezi, în sufrageriile lor; se uită la televizor, discută, lucrează, nici nu se sinchisesc că pot fi văzuţi pe geam. Treci aşa pe stradă, cu privirile agăţate de făşiile acelea de lumină, de viaţă, de căldura ghicită dincolo, de parcă ai purta cu tine ceva de furat. Nici nu este de mirare că gândeşti aşa, doar vii din ţara perdelelor trase, o ţară bolnavă de spaima de hoţi!

Linişte, case de pitici şi saboţi de lemn

În următoarele două zile poţi descoperi în Tønder un drum prin pădure, de-a lungul unul râu. Aici poţi merge fără să întâlneşti pe cineva; pare o poveste în care totul îţi aparţine. Oricâte locuri liniştite şi parcuri ai descoperi în Germania, amintirile din Danemarca se împletesc cu un cuvânt plin-plin: linişte. În această ţară, parcă şi timpul curge altfel, fără oameni grăbiţi. Uneori, fără oameni.

Străduţele cu căsuţe vechi, unele de 200 de ani, dar restaurate şi renovate, îţi rămân şi ele în amintire. Mai ales strada cu căsuţe atât de mici, încât ai spune că sunt ale piticilor; perete în perete sunt căsuţele acestea, de parcă pereţii au fost sudaţi împreună! Fără aer să respire, totuşi într-o învecinare atât de caldă. Ca un muzeu în aer liber.

Căsuţele de pitici sunt construite la fel. Intrarea este direct din stradă şi dă în camera de zi, cu fereastra cât peretele. În faţa uşii poţi vedea uneori saboţi mari (cât pentru statura nordicilor), de lemn, grei.

După camera de zi ghiceşti bucătăria, care se deschide adeseori spre o mică grădină. Sus, sub acoperiş, sunt geamuri micuţe, aici nu pot fi decât dormitoarele. O stradă întreagă cu case în miniatură, cu un farmec aparte, care ar putea fi înghiţită de o singură vilă românească, spaţioasă, de prost gust. Însă alăturarea nu are sens; sunt lumi diferite. Parcă ai pune aproape un tractor şi o mică bijuterie.

Magazinele daneze vând tot ceea ce le trebuie unor miri

În orăşelele daneze care par că trăiesc doar prin nunţile lor, magazinele au tot ce şi-ar putea dori nişte miri. Mai puţin preţurile. În Tønder, la coafor viitoarele mirese pot căpăta formele ale părului surprinzătoare, plătind peste suta de euro. Însă, cu noua coafură sofisticată, mireasa dobândeşte şi câţiva ani în plus, aşa că vor fi mult mai câştigate cele care preferă în loc de bucle o coroniţă simplă, din flori naturale.

De la rochii de mireasă de sute de euro şi tot felul de accesorii, totul pare să-i aştepte pe mirii cu dare de mână. În realitate însă, dacă urmăreşti vreo două ore în faţa primăriei (într-un parc de peste drum, de pe o bancă) zecile de perechi de proaspeţi căsătoriţi, observi că la ele predomină simplitatea, naturaleţea, nu buclele, volanele, trenele lungi sau pantofii cu fir de aur, peisaj pompos care ne este atât de bine cunoscut nouă, muritorilor din Estul Europei.

Din zece mirese, doar două-trei au rochii albe. Majoritatea mirilor nu sunt însoţiţi de altcineva; ei îşi fac poze unul altuia, la ieşire. Unii sunt asistaţi de o pereche de prieteni buni, şi atât. Totul se desfăşoară fără alai, fără muzică; totul este frumos, simplu şi discret. Cuplurile sunt formate dintr-un cetăţean german şi un (o) străin/străină şi par fericite.

Mireasa nemţoaică bate spre 200 de kile, mirele african are şira spinării lipită de burtă

Toţi însurăţeii par fericiţi. Doar câteva perechi mai ciudate rup monotonia cuplurilor care par perfecte, cel puţin acum, la început de drum. De pildă, o astfel de pereche este compusă dintr-o nemţoaică ce bate spre 200 de kile şi un mire subţirel/tras printr-un inel, vizibil african. În aceste cazuri nu mai observi bucuria aia măsurată, dar uşor de citit, ci cu totul altceva; simţi fericirea plutind în aer. Mireasa de 200 de kile, când iese de la starea civilă, ar putea să şi zboare, dacă greutatea ei ar reuşi cumva să sfideze gravitaţia. De cealaltă parte, mirele cel slăbuţ priveşte certificatul de căsătorie, se uită cu mare atenţie la hârtia dorită, într-un mod încruntat, serios, fără zâmbet. Şi fără privirea aceea, obişnuit luminoasă a mirilor. Dar poate că aparenţele înşeală, poate că subiectivitatea noastră este mare, şi că această categorie de bărbaţi are un mod propriu de a se bucura, bine ascuns de ochii terţilor.

 Actele necesare

Pentru a ajunge la certificatul de căsătorie, trebuie depuse actele şi cererea (solicitare scrisă), cu trei zile înaintea căsătoriei. Cine depune cererea luni, se poate căsători joi. Pentru cei care anunţă marţi la primărie că vor să se căsătorească, evenimentul va avea loc vineri.

Programarea telefonică sau în scris este însă necesară, altfel poţi ajunge la primăria pe care ai ales-o şi să ţi se spună că sunt prea multe căsătorii programate. În plus, autorităţile daneze vă vor spune dacă totul este în ordine cu actele dumneavoastră.

Pe site-urile primăriilor se anunţă de obicei că documentele pot fi trimise prin poştă sau prin email, timpul necesar verificărilor fiind de una până la două săptămâni. Funcţionarul danez care se uită pe actele dumneavoastră vă va trimite un răspuns (scrisoare ori email), urmând să sunaţi pentru a stabili ziua în care doriţi să vă căsătoriţi. În funcţie de ziua căsătoriei, trebuie să vă fixaţi apoi data în care ajungeţi în oraşul cu pricina, mai precis cu trei zile înaintea nunţii, pentru a fi valabil sejurul turistic de trei zile, fără dovada căruia nu vă veţi putea căsători.

Când ajungeţi acolo, înregistraţi şi cererea de căsătorie la primărie. La întocmirea cererii, obligatoriu trebuie să fie prezenţi ambii miri. Înregistrarea costă 500 de coroane daneze (aproximativ 70 de euro), sumă la care se adaugă plata pentru cazarea în cele trei zile (în ziua oficierii căsătoriei trebuie prezentată chitanţa doveditoare, aşa cum am mai arătat). Când alegeţi un hotel (pensiunile sunt mai ieftine) şi luaţi masa la restaurant (nu la fast-food), bugetul necesar celor trei zile depăşeşte binişor 500 de euro.

Pe lângă actele de identitate şi care dovedesc cetăţenia (paşaport, dar şi certificat de naştere etc.), sunt necesare şi documentele care atestă că este vorba despre o şedere legală în Germania (viză, rezidenţă etc., după caz, depinde de ţara de provenienţă a soţului non-german).

Viitorii miri trebuie să demonstreze, de asemenea, că nu mai au în prezent alţi parteneri de viaţă, soţi şi/sau soţii. Dacă sunt divorţaţi sau văduvi, trebuie să prezinte documentele doveditoare. În cazul divorţului, se solicită hotărârea definitivă a instanţei, în original şi copie, traduse (în daneză, germană sau engleză) şi apostilate de Ministerul român de Externe.

Pentru danezi ajunge declaraţia tatălui că fiica nu este măritată

Şi în cazul în care căsătoria are loc în Danemarca, şi în cazul în care ea se petrece în Germania, este foarte important documentul care atestă starea civilă a mirilor. Acesta poate fi eliberat în România, de către primăria unde este trecut domiciliul (actul fiind, ca şi celelalte, tradus, legalizat şi apostilat) sau de ambasada română din Berlin.

Dacă nemţii vor doar documentul primăriei româneşti, la danezi ajunge şi declaraţia pe proprie răspundere a tatălui miresei, că fiica lui nu a mai fost căsătorită.

Dacă le furnizaţi această declaraţie (la fel, tradusă şi apostilată), danezii nici nu se vor mai uita pe declaraţia de celibat de la primărie (pe care însă este bine să o aveţi, pentru orice eventualitate).

Declaraţia părintelui, atât de importantă în Danemarca, în altă parte nici măcar nu ar fi valabilă. În România, notarul care a autentificat declaraţia (făcută potrivit solicitării funcţionarului danez) a spus că aşa ceva nu ar avea nici un fundament în Dreptul românesc: „Eu vă fac actul, dacă vreţi, dar la noi nu ar fi valabil: cum să declare tatăl că fiica lui nu este căsătorită? Aici fiecare trebuie să declare pe proprie răspundere pentru propriile fapte”.

Cum o liniuţă dintre prenume poate sta în calea căsătoriei a doi tineri?

Ajunge şi o singură vizită la primăria daneză, pentru completarea dosarului, ca să vezi/auzi despre alte cazuri în care căsătoria nu a fost posibilă. Uneori, motivele sunt dintre cele care la noi în ţară nu ar conta foarte mult. De pildă, doi tineri nu s-au putut căsători fiindcă ea, venită de undeva din America de Sud, avea în unele liniuţă între cele două prenume, iar în alte acte prenumele erau fără liniuţă.

Auzind lucruri de acest fel, te bucuri că în certificatul de naştere internaţional (scris şi-n engleză) care ţi-a fost eliberat la plecarea din ţară, cele două prenume ţi-au fost trecute fără liniuţă, la fel ca şi în celelalte acte, în ciuda certificatului de naştere vechi, care includea liniuţa.

Danezii socotesc însă că, în lipsa liniuţei buclucaşe, poate fi vorba despre o altă persoană. Aşa că opresc nunta.

În alte cazuri, când unul dintre miri nu ştie germană, daneză sau engleză, căsătoria se poate amâna până este solicitat un traducător. De regulă, amânarea durează vreo două zile şi mirii vor plăti pentru traducere. Când însă mirii vin cu martori (dacă sunt singuri, martorii vor fi funcţionari de-ai primăriei), unul dintre martori poate face traducerea, chiar dacă nu este traducător autorizat.

Cum ne alegem orăşelul nunţii?

Pe internet, pe site-urile primăriilor, puteţi găsi detalii – şi în limba engleză – despre actele necesare în Danemarca, dar şi o serie de informaţii turistice despre orăşelul în care urmează să vă puneţi pirostriile (ce frumuseţi naturale sau antropice puteţi vizita). Aici găsiţi, de pildă, detalii despre căsătoria la primăria din Tønder.

De asemenea, pe google.de puteţi găsi forumuri în care tema căsătoriilor în Danemarca este dezbătută pe larg.

Cum puteţi alege orăşelul nunţii? Puteţi lua o hartă şi căuta un orăşel danez (vă faceţi o imagine privind pozele postate pe internet). Pe site-ul primăriei veţi găsi toate datele referitoare la actele necesare pentru căsătorie. Indiferent unde în Danemarca aţi obţine certificatul de căsătorie, autorităţile germane vor înregistra căsătoria ca şi cum ar fi avut loc în Germania. Ca urmare, aşa cum am arătat, veţi primi drept de şedere, drept de muncă şi veţi putea urma cursurile de integrare oferite de statul german.

Cine trebuie să apostileze actele?

Pentru o nuntă în Danemarca, trebuie să vă fie apostilate documentele de către Ministerul de Externe, în timp ce pentru căsătoria în Germania (care este semnatară a Convenţiei de la Haga, încheiată în 5 octombrie 1961) este de ajuns dacă veţi pune pe actele dumneavoastră „apostila de la Haga”, pe care o aplică acum orice prefectură. Acum câţiva ani, la Prefectura Galaţi era necesar întâi să duci actul şi să plăteşti taxa, urmând ca în altă zi să poţi ridica documentul.

Despre actele necesare pentru căsătoria în Germania, cu un cetăţean german, puteţi întreba la autorităţile (primăriile) pe raza cărora locuiţi. Dacă doriţi ca oficierea să aibă loc la ambasada română, puteţi citi mai multe pe site-ul ambasadei române de la Berlin (despre certificatul de căsătorie; căsătoria la ambasada română din Berlin; documentele necesare pentru căsătoria la ambasada română). De aici puteţi afla, de asemenea, cum obţineţi certificatul de celibat cerut de autorităţile germane, în caz că vă oficiază căsătoria autorităţile germane.

Sfaturi pentru cei care doresc să se căsătorească

• Dacă plecarea din România va fi una definitivă, toate actele trebuie făcute ca la carte; acestea vor fi traduse la un birou autorizat, traducerile vor fi legalizate la notar, iar atât originalele, cât şi copiile/traducerile legalizate vor fi apostilate;
• Dacă pregătiţi actele şi pentru Germania (cu apostila de la Haga), dar şi pentru Danemarca (cu apostile de la Ministerul de Externe), totul durează vreo două luni de drumuri, nervi şi bani cheltuiţi;
• Chiar şi pentru documentele al cărui traseu ţine de domeniul absurdului, este greu de înţeles de ce nu poate elibera orice oficiu de paşapoarte sau de poliţie locală dovada că eşti cetăţean român, din moment ce îţi eliberează documentele de identitate.  Această hârtie se obţine numai din Bucureşti, cu programare, pentru oamenii din toată ţara care au nevoie de un asemenea document;
• În multe cazuri, româncele care se căsătoresc cu cetăţeni germani vor fi puse de soţ sau de familia acestuia să semneze un contract prenupţial. Sfatul nostru este să nu semnaţi acest act, până nu vă asiguraţi că înţelegeţi tot ceea ce scrie în el, dar pe această temă vom reveni;
• Trebuie să ţineţi cont şi de faptul că reuşita pregătirilor pentru nuntă şi rapiditatea cu care are loc căsătoria civilă nu sunt întotdeauna semne bune pentru o căsătorie fericită.

Sacrificiul nevestelor românce este inexplicabil pentru nemţoaice

53% dintre germani fac sex pe întuneric pentru că le lipseşte încrederea în sine

În Germania, obiceiul mărţişorului nu există. Românii aflaţi în Germania, care doresc să păstreze tradiţia, îşi aduc din ţară micuţul obiect sau şi-l confecţionează ei înşişi, pentru a-l dărui cunoscutelor. Pentru cei care locuiesc în Germania de zeci de ani, mărţişorul şi-a pierdut însă importanţa. Ziua Femeii se sărbătoreşte cu discreţie în cea de-a doua duminică a lunii mai.

Privită de la distanţă, sărbătoarea mărţişorului din România, care declanşează o adevărată isterie, spre bucuria comercianţilor – şi spre nefericirea majorităţii celor care trebuie să dea banii pe cadouri consistente – , pare o corvoadă desuetă. Copiii zbiară că nu se pot duce fără mărţişoare şi plocoane la şcoală, bărbaţii vor să se îmbolnăvească brusc pentru a economisi banii care ar trebui să se transforme în „simboluri” date din inimă colegelor şi şefelor, la medic şpaga creşte cu contravaloarea mărţişoarelor şi a celorlalte atenţii de sezon etc., pe trotuare nu mai poţi merge din cauza geamantanelor cu mărţişoare ale vânzătorilor ambulanţi. Nicăieri nu te poţi duce în această perioadă fără sacoşele fistichii şi buchete scumpe de flori. Totuşi, comercianţii care îşi vând mărfurile şi stripperii „uleioşi” chemaţi la petreceri dezmăţate pentru angajate nu au de ce să se plângă.

Gaură în bugetul familiilor cu copii

Cum în multe dintre unităţile de învăţământ româneşti mărţişoarele, cadourile („mici atenţii”) pentru educatoare, învăţătoare şi profesoare au devenit „lege”, familiile cu mai mulţi copii şi cu puţini bani fac cu greu faţă acestei perioade. „Este mai bine acolo unde comitetele de părinţi strâng bani pentru a cumpăra ceva împreună. La grădiniţa unde este băiatul meu fiecare duce câte un cadou şi nu ştii ce să cumperi mai grozav ca să fie educatoarea mulţumită şi să aibă grijă de copilul tău. Nu poţi să nu cumperi nimic pentru că în acest caz copilul refuză să meargă la grădiniţă. Dacă nu ai bani, te împrumuţi, ce să faci?”, ne-a spus Liana Radu, o mămică din Bucureşti.

Dacă-i Ziua Mamei, atunci stai acasă cu mama ta sau cu copilul tău!

Nici dacă eşti patron nu scapi de obligaţii. Pretenţiile angajatelor au crescut, nimeni nu se mai mulţumeşte cu o zambilă sau o potcoavă, toată lumea vrea parfumuri, gadget-uri, poşete, portofele, ieşiri în grup la restaurant, spectacole de streaptease cu tipi epilaţi, pomădaţi, geluiţi, uleioşi şi plini de muşchi care să danseze fix pe birou, în ţipetele de plăcere ale tuturor salariatelor (urlă şi se îmbujorează toate, fie că au 25 de ani sau se află în pragul pensionării, iar televiziunile oferă cu largheţe astfel de imagini excitate).

Multe firme şi chiar instituţii publice oferă angajatelor astfel de petreceri deocheate cu ocazia Mărţişorului sau a Zilei Femeii (cazul Primăriei Giurgiu care în 2006 a alocat 560 de milioane lei vechi pe petrecerea de înveselire a funcţionarelor cu stripperi este emblematic). Drept urmare, piaţa organizării evenimentelor de acest tip este în plină expansiune iar trupele de băieţi fac bani buni în acest sezon.

Ca să elimine costurile Zilei Femeii pe timp de criză, unii patroni au găsit soluţia salvatoare: dau liber angajatelor, pe motiv că este şi Ziua Mamei. În raţionamentul lor, dacă este Ziua Mamei, salariatele trebuie s-o petreacă nu cu stripperii, ci cu mamele lor, dacă n-au copii sau, după caz, cu copiii lor, dacă ele însele sunt mame.

În ciuda acestor excese (născute din dorinţa unor bărbaţi de a-şi repara acum purtarea misogină din restul anului), în multe familii româneşti atât Ziua Mărţişorului, cât şi Ziua Femeii îşi păstrează însemnătatea, iar mamele se bucură de felicitările şi micile desene ale copiilor.

„Dincolo de obiceiuri şi simboluri legate de mărţişor, el rămâne ca o întrupare a bucuriei de a trăi, a dragostei de viaţă, un semn prin care noi, oamenii salutăm renaşterea naturii odată cu venirea primăverii. Mărţişorul rămâne, peste timp, simbolul soarelui atotputernic şi al purităţii sufleteşti. V-aţi gândit, vreodată, că a dărui un mărţişor înseamnă a dărui o fărâmă de soare?” Despre Mărţişor şi Simbolistica Mărţişoarelor puteţi citi pe crestinortodox.ro, aici.

„Ce cadou ai primit?”, „Ţi-ai fi dorit sâni noi sau o scurtare de nas?”

Un mic simbol cu şnur alb-roşu, un ghiocel, o frezie cu parfum suav pot bucura o femeie, fiind semne de preţuire atunci când sunt oferite cu drag, ca dovezi de prietenie, iubire, respect ş.a.m.d. Excesele – cum ar fi cadourile costisitoare şi obiectele ciudate care sfidează morala sau bunul gust oferite pe post de mărţişoare – sunt însă supărătoare. La fel de supărătoare sunt campaniile politice din această perioadă, când tot felul de inşi implicaţi în mascarada publică din România vor să cucerească alegătoarele, la fiecare colţ de stradă, cu zambiluţe, felicitări (pe care le arunci în primul tomberon), şorţuri de bucătărie etc. Tabloidele şi emisiunile TV „de mondene”, cu vedete aduse parcă de la bâlci, oferă, la rândul lor, un regal de întrebări idioate de genul „Ce cadou ai primit?”, „Ţi-ai fi dorit silicoane, sâni noi sau o scurtare de nas?”„Ai scăpat la dulce?”, „Unde ai petrecut cu iubitul?”, „Te vei deda la sex de 1 Martie?”. Este inutil să spunem că răspunsurileVIP-urilor în sutiene fac ratinguri demne de cauze mai bune…

Până la urmă, poate că tot acest mod de a privi lucrurile în legătură sărbătorile primăverii ţine şi de felul de a fi al fiecăruia. Există persoane cărora le place să petreacă de ziua lor, pe care o anunţă cu tam-tam pe forumuri şi pe Facebook, şi persoane care preferă să fie felicitate doar de cei dragi, fără a da detalii la tot poporu’.

Discreţie în Germania

În Germania, Ziua Mamei se sărbătoreşte în cea de-a doua duminică a lunii mai şi rămâne o sărbătoare discretă, marcată doar în familie. Copiii pregătesc mici surprize mamelor, la grădiniţă sau la şcoală. Nici vorbă de petreceri între femei la restaurante, de stripperi la serviciu sau de zile libere acordate reprezentantelor „sexului slab”, ca în România. În estul Germaniei, Ziua Femeii are totuşi o mai mare importanţă, deoarece ea se sărbătorea întotdeauna cu fast în fostele ţări socialiste.

Firavii ghiocei nu se găsesc în florării decât foarte rar şi atunci două-trei fire, cu rădăcină cu tot, costă cât un buchet întreg de flori diferite. Merită însă să-i cumperi, pentru că ghioceii se pot planta în ghivece şi poţi avea astfel de floricele, la tine acasă, şi în următoarele primăveri. Poţi cumpăra, cu tot cu bulbi, şi zambile de toate culorile, proaspete şi parfumate, şi lalele fragede.

O pască uşoară, ideală în curele de slăbire

Cine doreşte o pască mai uşoară, fără multe ouă, dar şi fără blat, poate folosi această reţetă. Am ajuns la ea simplu: de la umplutura plăcintei de brânză pe care obişnuiesc să o fac de ani. La început, am folosit pentru umplutură reţeta surorii mele (8 ouă la un kilogram de iaurt, păstrând proporţiile la cantităţi scăzute; dacă în locul unei cantităţi de iaurt puneam (şi) brânză proaspătă, scădea numărul de ouă folosite), apoi am pus mai puţine ouă, adăugând în schimb 2-3 linguri de griş.

Ingrediente

Aşadar, această prăjitură-pască are drept ingrediente: iaurt (sau/şi brânză proaspătă) – 600-800 de grame; 2-3 ouă; 3-4 linguri cu vârf de griş; coajă de lămâie şi portocalăBIO(în locul lor, orice esenţe doriţi); 3 pliculeţe de zahăr vanilat (cine vrea, pune şi zahăr, eu pun doar din cel vanilat, chiar şi patru pliculeţe şi atât).

Pentru „model” – cum este cel din imagine – se poate folosi umplutură cu cremă de mac sau cacao (pentru copii, dulce) şi migdale măcinate. Dacă acestea nu sunt pe gustul dvs., puteţi folosi în acel strat cocos (amestecat cu iaurt cu fructe, roşu) sau orice altceva vă este pe plac şi se potriveşte cu crema de iaurt.

Cum se procedează?

Se sparg ouăle, se bat puţin, se adaugă zahărul vanilat, zahărul (pentru cine pune zahăr; 2-3 linguri de zahăr nerafinat sunt suficiente), coaja de portocală şi lămâie (Bio) – dacă aveţi, apoi iaurtul şi grişul. Compoziţia se toarnă într-o tavă cu hârtie de copt (sau unsă cu ulei şi tapetată cu făină sau griş) şi se coace la 175 de grade C până este rumenită deasupra. Se taie când e călduţă, însă rece se taie foarte bine (păstrându-şi forma). Cine vrea ca prăjitura să nu fie moale, pune mai mult griş.

Această prăjitură-budincă este foarte bună pentru copii (mai ales dacă nu are mult zahăr), mai ales pentru cei cărora nu le plac brânza şi iaurtul.

Odată încercată, fiecare va folosi apoi reţeta punând griş în funcţie de ingredientele pe care le are, după cum vrea să fie prăjitura (mai moale ori să-şi păstreze, ferm, forma, chiar şi caldă etc).

La ultima prăjitură cantităţile exacte au fost: 650 de grame de iaurt (normal, cu 1,5% grăsime, pur), 3 ouă, 3 pliculeţe şi jumătate de zahăr vanilat, 3 linguri cu vârf de griş.

Poftă bună!

Mai multe reţete delicioase găsiţi pe culinar.romaningermania.ro

Un cozonac ratat, aflat în stadiul de “pietroi”, poate fi transformat într-o prăjitură delicioasă.

Salvarea cozonacului a fost o idee care mi-a venit anul trecut, când m-am confruntat pentru prima dată cu un aluat de cozonac necrescut (care, de altfel, îmi creşte întotdeauna, fiind făcut după reţeta mamei) şi cu iminenţa sosirii musafirilor la masa de Paşti.

Am văzut că drojdia era prea veche (data de pe pachet era depăşită) încă de când m-am apucat de făcut aluatul. Cum drojdie uscată nu aveam, iar magazinele erau închise – şi nu puteam să-mi iau înapoi promisiunea făcută copilului de a face cozonac -, am încercat să-l repar pe cel stricat. Eşecul era previzibil (drojdia trebuie să fie proaspătă!), însă, văzând că „plămădeţul” (drojdia frecată cu o linguriţă de zahăr, lapte călduţ şi puţină făină) a crescut puţin, am crezut că totuşi va creşte şi aluatul – mai încet, dar va creşte. După vreo două trei ore nu crescuse (deşi ar fi trebuit să-şi dubleze volumul), aşa că m-am gândit să fac o ruladă-prăjitură.

Astfel, şi dumneavoastră, dintr-un aluat de cozonac necrescut, care ar naşte un cozonac-pietroi, puteţi face o prăjitură delicioasă. Este foarte simplu: adăugaţi acestui aluat puţin bicarbocat şi praf de copt (calculat după cantitatea ingredientelor). Cauzele pentru care nu a crescut aluatul pot fi diferite – drojdia expirată, faptul că aţi pus lichidele prea calde (şi aţi opărit drojdia), ingredientele erau prea reci (nu au stat cel puţin 2 ore la temperatura camerei) ori cantităţile nu au fost cele potrivite.

Cum am procedat?

Am amestecat aluatul necrescut cu puţin bicarbonat (stins cu zeamă de lămâie) şi un pic de praf de copt. Am împărţit aluatul în două şi am făcut două rulade cu umpluturi diferite. Umpluturile au fost din iaurt de fructe cu cocos, respectiv iaurt cu cocos şi cacao (pot fi şi din nucă sau alune ori migdale măcinate). Puteţi folosi umpluturile preferate sau care vă sunt la îndemână: gem, alune sau nucă măcinată ori cocos cu un gem mai subţire, cremă de mac etc.

Ruladele se taie felii, iar feliile se aşează în tava cu hărtie de copt (udată şi stoarsă înainte, pentru a sta bine şi la colţurile tăvii), cu puţină distanţă între ele, ca în poză. În timp ce prăjitura se coace, „golurile” se vor umple.

Prăjitura va fi dată la cuptor la 175 de grade C pentru mai bine de 40 de minute (când se rumeneşte deasupra, încercaţi cu paiul; dacă iese curat, prăjitura e coaptă). Scoasă din cuptor, va fi pudrată cu zahăr (poate avea aromă de vanilie) şi tăiată când e călduţă. Prăjitura este aromată (de la esenţe, coaja de lămâie şi portocală puse pentru aluatul iniţial, de cozonac precum şi de la umplutură), crescută, cu o textură fermă şi afânată (nu pufoasă, ca la cozonac). Într-un cuvânt, excelentă la cafea!

Aşa că nu mai staţi pe gânduri: în loc să coaceţi un cozonac care nu va fi bun dacă nu a crescut aluatul (şi va ajunge la coş), optaţi pentru o prăjitură precum cea din imagine. Merită.

Poftă bună!

Mai multe reţete delicioase puteţi găsi pe culinar.romaningermania.ro

Sursa: patriarhia.ro

Vă propunem Pastorala de Paşti a vrednicului de pomenire ÎPS Bartolomeu Anania (din 2010, dar la fel de actuală acum şi în viitor).

“Spre o necurmată înviere lăuntrică”

Pastorala de Paşti a ÎPS Bartolomeu Anania

† B A R T O L O M E U

din mila lui Dumnezeu, Arhiepiscop al Vadului, Feleacului şi Clujului,

Mitropolit al Clujului, Albei, Crişanei şi Maramureşului,

către iubitul meu cler şi popor, har şi milă de la Dumnezeu,

iar de la mine arhierească binecuvântare.

Iubiţii mei fii sufleteşti,

Hristos a înviat!

[Adevărat, a înviat!]

Se îngâna ziua cu noaptea când Maria Magdalena, probabil cu puţin înaintea celorlalte sfinte femei, a găsit piatra răsturnată de pe mormântul Domnului. Înspăimântată, mironosiţa aleargă în cetate şi le spune ucenicilor ce a văzut. Petru şi Ioan se reped într’un suflet către grădină, urmaţi îndeaproape de aceeaşi Marie. Mai sprinten, Ioan ajunge întâiul, dar, tânăr fiind, nu îndrăzneşte să intre în mormântul din peretele de piatră decât însoţit de Petru care, mai vârstnic, îl ajunge gâfâind. Cutremurătorul adevăr le stă în faţă: Domnul nu este acolo! În cugetul lor foarte omenesc, aceasta înseamnă că trupul Învăţătorului a fost sustras de necunoscuţi, pentru pricini de neînţeles. Cu această tulburare se întorc în cetate.

Maria rămâne şi plânge. Plânge chiar şi în faţa îngerilor: „Au luat pe Domnul meu şi nu ştiu unde l-au pus!” Plânge şi în faţa Celui care, în semiobscuritatea dimineţii, i se pare a fi grădinarul: „Dacă tu l-ai luat, spune-mi unde l -ai pus şi eu îl voi lua de acolo”. În clipa următoare Grădinarul o cheamă pe nume. Ea îşi recunoaşte Învăţătorul, viu şi întreg, îi rosteşte numele, îi ascultă cuvintele, îi primeşte porunca şi făgăduinţa. Ea e primul martor al învierii.

De ce tocmai ea? De ce nu i S’a arătat Domnul mai întâi lui Petru, cel atât de înflăcărat în credinţele şi necredinţele lui? De ce nu l-a preferat pe Ioan, cel mai iubit dintre ucenici, singurul care-L însoţise pe drumul Crucii? Iar dacă preferinţele trebuiau să se îndrepte către o femeie, de ce nu i-a acordat acest privilegiu propriei Sale Maici, indiferent unde s-ar fi găsit ea în acel moment? De ce, neapărat, în socotinţa dumnezeiască a trebuit să fie Maria Magdalena?

“Maria Magdalena e prototipul omului pentru care Domnul a venit în lume”

Doctorul nu vine pentru cei sănătoşi, spusese El, ci pentru cei bolnavi. Păstorul îşi părăseşte turma în căutarea oii celei pierdute. Părintele tânjeşte după fiul rătăcitor şi-i celebrează, cu braţele deschise, întoarcerea. Maria Magdalena e prototipul omului pentru care Domnul a venit în lume. Intâi şi mai întâi pentru ea S’a întrupat, pentru ea a propovăduit, pentru ea a săvârşit minuni, pentru ea a suferit, pentru ea şi-a vărsat sângele pe Cruce, pentru ea şi pentru toată suflarea păcătoşilor lumii, asemenea ei căzuţi şi asemenea ei chemaţi.

Nu, nu e vorba de un primat al credinţei. Asemenea ucenicilor, şi Maria se îndoise de perspectiva învierii, şi ea o primise ca pe o simplă metaforă, şi ea gândise că trupul Domnului fusese strămutat în altă parte.

Dar dacă Petru şi Ioan s’au întors îngânduraţi în cetate, Maria continua să şi caute Învăţătorul. Ceva mai târziu, Iisus avea să i Se arate lui Saul, pe drumul Damascului, tocmai pentru că acesta Îl căuta, alerga după El. „Bateţi şi vi se va deschide, căutaţi, şi veţi afla”. Întru nădejdea deznădăjduitului, Maria vedea acum, poate mai mult decât oricând, superba dominantă a sufletului ei: iubirea. Din iubire pot izvorî cunoaşterea şi credinţa.

“Maria Magdalena iubeşte mult pentru că i s’a iertat mult”

Dacă pe Maria Magdalena trebuie s’o vedem în păcătoasa care i-a uns Domnului picioarele în casa fariseului Simon şi asupra căreia El a rostit parabola celor doi datornici, atunci iubirea ei e mai puternică şi mai grăitoare chiar decât aceea a fiului rătăcitor. În logica parabolei, femeia iubeşte mult pentru că i s’a iertat mult; în deznodământul întâmplării, Domnul îi iartă mult pentru că mult L-a iubit. Să mai citim odată textul din Luca 7, 36–50 şi ne vom convinge că iubirea e lucrătoare. Şi dacă pe aceeaşi Marie trebuie s’o recunoaştem în Betania săvârşind, simbolic şi anticipativ, ritualul de înmormântare a Domnului, prin aceeaşi emoţionantă ungere cu mir, iubirea ei capătă dimensiuni cosmice. De moartea lui Iisus se întunecă soarele, de învierea Lui se bucură îngerii. Maria Magdalena e cea dintâi care I găteşte Domnului îngroparea, ea va fi şi cea dintâi care să se pătrundă de bucuria Învierii. E suprema Bucurie, aceea care încununează Iubirea.

Iubiţii mei fii sufleteşti,

Totuşi, nu Maria Magdalena este primul martor al învierii. Părintele Stăniloae spune – superb – că Invierea a început în iad. De pe Cruce El se pogoară întru cele mai de jos ale adâncului şi li se arată protopărinţilor Adam şi Eva, pe care-i ridică împreună cu cei asemenea încătuşaţi. Şi pentru ei murise pe Cruce, şi faţă de ei avea de împlinit o făgăduinţă. Singura imagine potrivită este aceea a pogorârii Lui la neamuri, izvorâtă din geniul iconografiei bizantine şi atât de frumos rafinată în vechile noastre fresce şi miniaturi. Nimeni nu L-a văzut pe Domnul înviind, dar mulţi sunt cei ce L-au văzut înviat.

Deasupra, în rai, mai aştepta un martor: tâlharul răstignit de a dreapta lui Iisus. Nu mai avusese timp pentru îndreptare, dar în ultima clipă se răscumpărase prin simpla recunoaştere a vinovăţiilor sale şi a Nevinovatului de alături. Bucuria învierii i se oferă şi celui ce s’a trezit în ultima clipă din somnul – sau somnolenţa – cugetului.

De câţiva ani, Sfânta Lumină este adusă în România de la Ierusalim, cu un avion special. Oamenii bisericii o aşteaptă la aeroport şi o duc în localităţile lor. Sursa foto: patriarhia.ro

Că învierea „a început” în iad, e un fel de a spune, la măsura rostirii şi priceperii noastre. Nu e vorba de momente succesive, ci de simultaneitatea prezenţei lui Dumnezeu.  In acelaşi timp, Iisus era “în mormânt, cu trupul, în iad cu sufletul, în rai cu tâlharul şi pe scaun împreună cu Tatăl şi cu Duhul”, după cum spune o rugăciune de taină a Sfintei Liturghii, care rezumă simultaneitatea evenimentului învierii ca întreg. Invierea nu e o mişcare în sine, ci un act operativ, un început perpetuu.

E adevărat că evenimentul pogorârii la iad nu se bucură de popularitate biblică, singurul său temei scripturistic fiind acela din întâia Epistolă Sobornicească a Sfântului Apostol Petru, dar acest temei, departe de a fi o dobândă a timpului, e contemporan cu Evangheliile. El face parte integrantă din doctrina noastră asupra învierii, exprimând prima mişcare pe care a făcut-o Domnul îndată după moartea Sa pe cruce. Motivul pogorârii e foarte frecvent în imnografie. „Porţile iadului le-ai sfărâmat, Doamne”, exclamă o stihiră din vecernia glasului al patrulea, iar una din cântările Sfintelor Paşti o spune mai pe larg: „Pogorâtu-te-ai întru cele mai de jos ale pământului şi ai sfărâmat încuietorile cele veşnice care-i ţineau pe cei legaţi, Hristoase”.

Iubiţi credincioşi,

Într’o frescă a bisericii mânăstirii Clocociov Hristos este înfăţişat pogorât undeva în subteran – sub nivelul colinelor din preajmă -, dar nu liniştit ca în scena Botezului, ci viguros, dinamic, biruitor, cu tălpile pe porţile de aramă ale iadului, sfărâmate. Din două morminte îi ridică de mână pe Adam şi pe Eva, eliberaţi acum din lunga lor aşteptare, în timp ce Ioan Botezătorul Îl arată – ca şi odinioară „Iată Mielul lui Dumnezeu, Cel ce ridică păcatul lumii” -, iar drepţii Vechiului Testament, de-o parte şi de alta, mântuiţi şi ei, îl contemplă. Dedesubt, diavolul zace legat în lanţuri, sub stăpânirea unui înger care – în cazul nostru – îl ţine de coarne, ca un semn că Belzebut nu mai are nici o putere şi că neputinţa lui e veselia celor eliberaţi. Scena e reprezentarea cea mai autentică a învierii Domnului şi o găsim nu numai în fresce, ci şi în numeroase ferecaturi ale Evangheliei, pe coperta din faţă.

Erminiile recomandă, totuşi, şi o reprezentare mai directă a învierii: Iisus Hristos deasupra mormântului puţin deschis, în haine albe, strălucitoare, binecuvintează cu dreapta şi ţine în stânga un steag cu cruce de aur, întru bucuria celor doi îngeri de alături şi spre spaima ostaşilor ce-L străjuiseră, căzuţi cu feţele la pământ. E interesant să notăm că această reprezentare e cultivată mai ales de pictura bisericească mai nouă – din care nu lipseşte suflul Occidentului -, pe când cealaltă, a Pogorârii la iad, a prins rădăcini foarte puternice în arta bizantină.

Hristos nu numai că le dăruieşte celor morţi viaţa (lumina), ci, mai mult, le-o duce El Insuşi, personal, prin actul pogorârii în iad, împlinindu-le aşteptarea, în care ne regăsim şi noi, cei de astăzi.

Iubiţii mei fii sufleteşti,

După ce a fost văzut de Maria Magdalena, Domnul li S’a arătat, de mai multe ori, şi ucenicilor Săi. La un moment dat le a apărut Cineva la ţărm şi le a poruncit să arunce mreaja şi ei l au ascultat şi au prins mulţime mare de peşti. Nimic nu S’a petrecut fulgerător, halucinant, totul s’a petrecut la lumina zilei, cu calm, gospodăreşte, atât de pe îndelete încât pescarii şi au luat timp chiar să şi numere vânatul şi să observe că mreaja nu se rupsese de atâta belşug. În cele din urmă, poftiţi să prânzească împreună, ucenicii se uitau la El şi (ascultaţi bine!): „niciunul nu îndrăznea să l întrebe: cine eşti Tu?, ştiind că Domnul este”. Pagină extraordinară! Dacă Biblia nu ar fi opera Duhului Sfânt, atunci Evanghelistul Ioan ar trece drept cel mai mare scriitor al lumii.

Domnul înviază pe rând, ca un val de lumină purtat pe rotundul pământului, de douăsprezece ori triumfător la stele, din Ierusalim până’n Ierusalim. Un văzduh de clopote se stinge aici şi un altul izbucneşte dincolo, către apus, mereu pe urma soarelui, din prag în prag, pe rotund.

E o înviere pentru noi, oamenii; pentru cei din orizontul satului şi al cetăţii şi al ţării şi al pământului. Noaptea învierii nu cunoaşte somn; ea e numai veghe, împlinire şi aşteptare, întru bucuria nemărginită a biruinţei asupra morţii.

Fie ca această aşteptare şi bucurie să vă fie sporite de toate bunătăţile lui Dumnezeu şi să vă devină o necurmată înviere lăuntrică“.

Sursa: site-ul www.razbointrucuvant.ro, textul aici.

În Germania, oamenii îşi decorează tufele sau crengile aduse în casă pentru buchetul de Paşte cu ouă colorate, agăţate ca nişte globuri. Potrivit tradiţiei, acestea ar trebui să fie ouă de găină, cărora le-a fost golit conţinutul. Astfel de ouă colorează cei mici încă de la grădiniţă, pe lângă ouăle fierte vopsite de ei „la rece”.

Vinerea Mare este o zi a liniştii şi în care nu se lucrează (de asemenea, toate magazinele sunt închise), tot o zi liberă fiind şi lunea, cea de-a doua zi de Paşti. În sâmbăta Paştelui, se aprind focuri mari, imediat după lăsarea serii. Duminică dimineaţă, copiii caută ouă vopsite şi dulciuri în grădină (care ar fi fost lăsate acolo de iepuraş).

Copiii, indiferent din ce ţară provin şi din ce religie fac parte, este bine să cunoască tradiţiile şi obiceiurile ţării în care trăiesc. Chiar şi numai ca să nu fie puşi la şcoală într-o situaţie delicată faţă de colegii lor. De fiecare dată după Paşte, cei mici vor fi întrebaţi la şcoală sau grădiniţă dacă au căutat ouăle de ciocolată în grădină. Probabil că, în cazul în care vreun copil nu ar şti despre ce este vorba, ar râde întreaga clasă. De asemenea, copiii vorbesc între ei despre focul la care participă în sâmbăta Paştelui.

Acestea sunt tradiţii germane pe care le cunoaştem şi pe care unii dintre noi, dacă suntem de altă religie, le acceptăm ca pe un ritual de împrumut, fără a ştirbi cu nimic credinţa şi tradiţiile din biserica noastră, pe care de asemenea le respectăm.

Suflatul ouălelor, o probă greu de trecut

Pentru germani, suflatul conţinutului ouălelor este ceva normal, cu care s-au obişnuit încă din copilărie. Îţi explică că se fac două găuri în coajă – la capete – cu atenţie, şi pe acolo se suflă conţinutul. Apoi, ouăle se spală şi astfel pregătite vor fi duse la grădiniţă sau la şcoală, unde copiii le vor picta cu culori normale de desenat. Acestea vor fi doar pentru decor.

Dacă nu aţi suflat niciodată ouă şi nici nu aveţi de gând să o faceţi (pe multe le-aţi strica, probabil, la o primă încercare), dar aveţi „ca temă” să duceţi la grădiniţă asemenea ouă, nu vă impacientaţi: acestea se găsesc de cumpărat. La „Budni”, dar probabil şi în alte drogherii sau în locurile în care se vând decoruri pentru Paşti, veţi găsi cutii întregi de ouă gata suflate. Copilul va fi încântat să le coloreze în fel şi chip atât la grădiniţă, cât şi acasă (se înfig în beţe de lemn pentru a fi vopsite, de exemplu în beţele pentru frigărui). De altfel, nici nu merită efortul să suflaţi conţinutul ouălor (având în vedere şi numărul celor pe care le veţi sparge), dat fiind că puteţi lua o cutie de zece asemenea ouă cu numai 2 euro. Ţineţi cont şi de faptul că deja cu 2-3 săptămâni înainte de Paşte preţul lor se reduce de trei ori. De altfel, şi pentru celelalte decoruri preţurile vor scădea semnificativ înaintea marii sărbători.

Copiii vopsesc ouăle „la rece”

Există tot felul de modele de figurine care se pot face înainte de Paşte, care pot fi găsite în cărţile speciale, de la coşuleţe pentru ouă, confecţionate din carton şi având iepuraşi lipiţi sau coloraţi, până la tot felul de decoruri primăvăratice confecţionate din crengi, cu fundiţe şi împodobite cu nelipsiţii iepuraşi sau cu găini. De obicei, copiii vor confecţiona astfel de lucruri la grădiniţă sau la şcoală, adeseori dorind să facă şi acasă asemenea obiecte.

Ceea ce este nelipsit însă la fiecare Paşti – vopsitul ouălelor – poate fi făcut în Germania de orice copil mai mare de 3-4 ani. Şi aceasta pentru că există anumite culori speciale, un fel de „tablete de culoare” pentru copii, care se dizolvă în apă rece, la care se adaugă puţin oţet, soluţie în care trebuie introduse ouăle călduţe. Pentru că vopseaua nu trebuie să fie fiartă, fierbinte, nu este niciun pericol pentru micuţi şi ei vor colora cu plăcere ouăle. Este drept că aceste ouă vor avea culori mai pale, dar copiii vor fi atât de mândri că le-au vopsit singuri, încât amănuntul este cu totul lipsit de importanţă (pe lângă aceste ouă colorate de copii, pot fi vopsite şi altele, în culori mai vii).

În ceea ce priveşte vopseaua de ouă (care se găseşte peste tot, în supermarketuri şi în drogherii), nu uitaţi să o cumpăraţi din timp, mai ales atunci când Paştele ortodox se sărbătoreşte la ceva timp după cel al nemţilor! Motivul este simplu: după sărbătoarea Paştelui catolic, lutheran etc., vopseaua poate dispărea din magazine!

Verdeaţă care creşte în ghiveci, pusă pe pâine

Tot în această perioadă de pregătiri şi de aşteptare a sărbătorii (cam cu vreo zece zile înainte de Paşti), copiii vor planta seminţe dintr-o verdeaţă specială, făcându-şi pe pervazul de la bucătărie micuţa lor grădină („Ostergaertchen”).

Aceste seminţe se vor presăra fie pe vata umezită pusă pe o farfurie, fie în cutii de plastic transparente în care se pune apă. Cutiile au un grătar deasupra iar seminţele care se prind îşi vor trage apă din cutie, prin grătar (aceste cutii se vând în magazine, cu seminţe cu tot). Este bine de ştiut acest obicei, fiindcă adeseori copiii primesc drept cadou astfel de seminţe de la familii de germani prietene.

Copiii vor avea grijă să umezească zilnic vata ori să schimbe apa (în cel de-al doilea caz), iar în câteva zile se vor bucura de creşterea micilor plăntuţe, chiar înainte de Paşti.

Când acestea – numite Kresse - vor creşte (şi vor fi foarte dese!), se vor servi pe pâinea unsă cu unt (de exemplu la masa de seară – Abendbrot). Obiceiul pare să aibă legătură cu Joia Mare, numită în germană „verde” (Gruendonnerstag).

În sâmbăta Paştelui, pompierii sunt de veghe

Focurile tradiţionale din sâmbăta Paştelui ţin pompierii în priză. De regulă, în oraşe se organizează focuri imense unde se adună tot cartierul. Cu câteva atracţii pentru copii – gen carusel, căluţi – dar şi tradiţionalii cârnaţi sfârâind pe grătar, întâlnirea poate avea pretenţie de mică serbare populară (vedeţi şi acest articol).

Pompierii sunt mereu în zonă, pentru a supraveghea îndeaproape desfăşurarea evenimentelor, verificând stingerea focului (oricum, după sâmbăta Paştelui sunt anunţate în fiecare an şi incendii). În sate, fiecare îşi face focul în propria curte, la loc ferit astfel încât scânteile să nu fie  luate de vânt, iar apoi adună cenuşa împrăştiată peste tot.

De Paşte, copiii caută ouă şi dulciuri în tufele din grădină

Cum se trezesc, în duminica Paştelui, copiii au o grijă: oare le-a adus ceva iepuraşul, în grădină? Imediat după micul dejun, ei vor „lua la control” tufele, până scot toate ouăle vopsite şi dulciurile ascunse acolo. Cei care nu au în spatele locuinţei o mică grădină vor merge cu copiii în parcuri să ascundă ouă. În Hamburg, poţi vedea chiar şi pe Malul Lacului Alster cum bunici şi nepoţi „descoperă” în tufele verzi iepuraşi şi ouă de ciocolată ori de marţipan.

Pentru sărbătoarea Paştelui există şi câteva jocuri pentru copii – de exemplu să ducă fiecare un ou vopsit într-o lingură, pe o distanţă dată. Cine ajunge primul la destinaţie, fără să fi atins oul şi fără ca aceste să cadă din lingură, câştigă.

Tot un soi de „întrecere” este şi cea care se face şi în România: oul cărui copil va râmăne întreg după ce va fi ciocnit de celelalte? Sărbătoarea de Paşte se poate încheia pentru copii cu „lansarea” pe o apă curgătoare (un mic râu) a unor lumânări aprinse, care vor fi purtate de apă arzând până la capăt.

Obiceiurile culinare diferă de la o zonă la alta

Dat fiind că în sudul Germaniei majoritari sunt catolicii, în timp ce în nord majoritari sunt lutheranii, obiceiurile diferă de la o zonă la alta.

În diferitele cărţi de reţete şi sfaturi de la bunica se regăseşte ca obicei general doar acela de a face dulciuri în formă de iepure sau de miel pentru ziua de Paşte (de obicei, din aluat cu drojdie), deseori învelit sau decorat cu marţipan. Tradiţionali sunt şi micii colăcei pe care se aşează oul vopsit (în mijloc), care se fac şi la noi, în  Muntenia.

Potrivit tradiţiei germane, în Vinerea mare nu se mănâncă sub nici o formă carne (doar peştele este admis), iar reţetele recomandate de Paşte vor fi diferite, de la supă de legume (multe salate, legume şi verdeţuri) până la pui sau miel. Nu există o reţetă specială pentru toate zonele, în schimb în zilele de Paşti sunt fel de fel de reţete cu ouă, de la omletă şi până la tot felul de ouă umplute.

Pe forumurile germane, oamenii spun că nu mai respectă tradiţiile bunicilor (chiar şi în ceea ce priveşte vinerea fără carne), că îşi gătesc doar ce le place fără să ţină cont de această zi (despre care unii susţin că este doar un week-end prelungit şi atât), doar dulcele sub formă de miel ori iepure regăsindu-se în unele preferinţe.

Culinar.romaningermania.ro vă oferă o reţetă de friptură de miel absolut delicioasă.

Ingrediente: carnea de miel (cantitatea se stabileşte în funcţie de câte persoane aveţi la masă, de regulă circa 400 grame de persoană, deoarece mielul scade foarte mult când este preparat) şi condimentele pe care le preferaţi la friptură.

Pentru “baia” de câteva ore care va frăgezi carnea aveţi nevoie fie de iaurt (gras), fie de lapte bătut cu condimente sau de lapte dulce. Din partea cu os a mielului puteţi face borş, după ce această carne trece şi ea prin procedura de frăgezire (stă pentru o noapte în iaurt ori în lapte bătut).

Cum se procedează?

Bucata de miel se ţine – pentru o noapte –  în lapte acru (bătut), adică „Buttermilch”. A doua zi, scoateţi carnea de miel din laptele bătut sau din iaurt şi o spălaţi foarte bine, în mai multe ape, până nu mai rămâne nici o urmă albă.

Partea fără os, pentru friptură, „presărată” cu sare şi piper şi condimentată după preferinţă (se pot pune, la alegere, cimbru uscat, rosmarin, mentă, boabe de muştar, piper alb, negru, condiment special pentru miel, chimen etc.), se pune în tavă, unde se toarnă bere (sau, dacă nu doriţi să bere, vin roşu). Berea frăgezeşte şi ea orice carne şi dă un gust deosebit fripturii.

Tava se dă la cuptorul preîncălzit bine şi se lasă până ce carnea este păstrunsă şi rumenită (de regulă, prepararea durează mai bine de o oră şi jumătate-două). În prima parte a coacerii, temperatura va fi de 200 grade Celsius, apoi temperatura trebuie redusă la 190 grade Celsius (dacă aţi stropit însă carnea şi cu ulei de măsline, temperatura nu va depăşi 190 grade Celsius pe toată durata coacerii). Spre sfârşitul preparării, din timp în timp, stropiţi carnea cu sosul din tavă.

Friptura de miel la tavă se poate servi alături de legume (cartofii se pot coace în acelaşi recipient sau separat).

Poftă bună!

Note:

• Partea cu os a mielului o puteţi pune la borş, tehnica prepărării nefiind diferită faţă de alte tipuri de carne. Daţi carnea în fiert şi aruncaţi prima apă (care conţine toxinele), când este aproape fiartă. Puneţi şi legumele dorite şi mai lăsaţi pe foc 15 minute până fierb, apoi puneţi borş. Detaliile preparării borşului: aici.
• „Secretul” de frăgezire a cărnii mi-a fost împărtăşit de o româncă din Serbia, aflată în vizită la Hamburg, de la care am mai învăţat şi alte lucruri. Această doamnă mi-a spus că la ei orice friptură se face ţinând mai întâi carnea (şi chiar şi cartofii) în lapte dulce- pentru a se frăgezi, înainte de a da tava la cuptor. Într-adevăr, friptura era foarte fragedă. Pentru că procedeul se poate aplica şi cu iaurt sau cu lapte bătut, l-am încercat pe acesta din urmă.

Culinar.romaningermania.ro vă oferă o reţetă de cozonac moldovenesc.

Ingrediente: 1 kg făină, cinci ouă (3 se pun cu albuş şi gălbenuş, 2 – numai gălbenuşurile, fără albuşuri), 250 de grame de zahăr, lapte (pregătiţi aproximativ un sfert-până la jumătate de litru, însă poate să vă mai rămână), ulei pentru frământat (până la 100 ml), drojdie pentru 1 kg de făină (scrie pe plic pentru ce cantitate de făină o puteţi folosi), esenţe (coajă de lămâie BIO, vanilie, rom) şi un praf de sare. Pentru umplutură: zahăr cu cacao (şi nucă măcinată), rahat, stafide (după preferinţe).

Cum procedăm?

1. Se lasă ingredientele la temperatura camerei cel puţin 2 ore, iar în bucătărie trebuie să fie cald nu doar cât se face cozonacul, ci până după răcirea lui!
2. Se face întâi „plămădeţul”, amestecând drojdia cu un praf de zahăr, se freacă bine, apoi se adaugă puţin lapte călduţ şi puţină făină, numai cât să se îngroaşe puţin amestecul. Laptele nu trebuie să fie nici rece, dar nici fierbinte. Dacă opăriţi drojdia, cozonacul nu va mai creşte. Apoi, amestecul se lasă la căldură, până creşte (aproape de o sursă de căldură, va creşte în 2-3 minute sau mai puţin). Dacă nu creşte, aţi greşit ceva şi repetaţi operaţiunea cu plămădeţul. Nu continuaţi cu cel care nu a crescut deloc sau cu cel care a crescut  foarte greu (dacă puneţi prea multă făină va creşte mai greu, este normal).
3. Ouăle (3 ouă întregi şi 2 gălbenuşuri) se amestecă cu un praf de sare, apoi cu zahărul, esenţele, coaja de lămâie.
4. În făina aflată într-un vas mai mare se face o deschizătură la mijloc – unde se adaugă ouăle, apoi plămădeţul, după ce acesta a crescut.
5. Se amestecă puţin şi se completează cu lapte (călduţ!) doar atât cât mai trebuie încât să nu devină aluatul prea moale.
6. Se frământă cu mâinile înmuiate în ulei (călduţ). Mai întâi, coca „se bate”, apoi se împătureşte încontinuu (colţurile se adună în mijloc, apoi aluatul se întoarce invers şi se frământă şi iar se vor aduce colţurile spre mijloc şi tot aşa), timp de vreo 10-15 minute.
7. Se lasă la crescut la cald.
8. În acest timp se pregătesc două tăvi de cozonac şi când aluatul a crescut, se formează cozonacii şi se mai lasă la crescut în tăvi. Atenţie: tăvile trebuie umplute doar pe jumătate, deoarece în caz contrar cozonacul creşte şi se revarsă peste margini. Bineînţeles, tăvile vor avea în ele hârtie de copt sau vor fi unse cu ulei şi tapetate cu făină.
9. Când tăvile vor fi pline, cozonacii se pot unge deasupra (mama unge fiecare cozonac cu un ou bătut foarte bine, dar eu folosesc un amestec compus dintr-un gălbenuş, câţiva stropi de lapte şi câteva grame de zahăr). Cozonacii astfel formaţi se pot presăra cu mac şi se dau la cuptorul bine încălzit (în jur de 185 grade C).
10. Cozonacii se coc la foc potrivit (puţin „mai iute” la început, cam 185-190 de grade C, apoi la 175-180 de grade C). În 40 de minute puteţi verifica cu scobitoarea dacă sunt copţi (înţepaţi-i şi, dacă scobitoarea iese perfect curată, sunt gata!).
11. Cozonacii se scot pe un fund de lemn, iar dacă sunt mari foarte bine crescuţi este bine să stea pe o parte. Se pot acoperi cu un ştergar curat până se răcesc (dar nu foarte gros, ci cu ţesătura normală), astfel încât coaja, bine rumenită, să nu fie prea tare.

Dintr-un kilogram de făină (din cantităţile de mai sus) ies doi cozonaci mari.

„Secretele” unui cozonac reuşit:

• toate ingredientele trebuie lăsate cel puţin două ore la temperatura din bucătărie, să nu fie reci!
• nu se pune nimic rece sau fierbinte, fiindcă atunci drojdia nu va mai creşte (să fie totul călduţ, la temperatura mâinii);
• drojdia să fie proaspătă. Se poate face şi cu drojdie uscată, respectând instrucţiunile de pe plic, dar mai bine cumpăraţi drojdie proaspătă;
• dacă sunteţi începătoare sau începător, după caz, mai bine să aveţi o cantitate dublă de drojdie. În caz că „plămădeţul” nu creşte, înseamnă că aţi pus laptele prea fierbinte şi atunci mai bine o luaţi de la capăt cu această operaţiune decât să rataţi cozonacii;
• umplutura cu cacao este una „uscată” (zahăr-cacao-puţină nucă măcinată);
• cozonacul (sulul) se înfăşoară cât mai strâns, pentru a ieşi frumos modelul cu cacao (în secţiune);
• în bucătărie să fie cald, temperatura constantă şi, pe cât posibil, să nu fie curent, de exemplu uşa care se deschide tot timpul;
• atunci când sunt scoşi cozonacii din cuptor, ei trebuie să fie păstraţi în bucătărie până se răcesc bine; nu-i daţi la rece cât sunt încă fierbinţi ori calzi fiindcă se vor face cleioşi înăuntru!
• ultima parte, coptul, este deosebit de importantă. Dacă focul e prea mic, pot ieşi închişi la culoare (stau prea mult la cuptor), dacă e focul mare şi se coc prea repede iarăşi nu e bine (înăuntru vor rămâne necopţi;
• doar încercând această reţetă veţi reuşi să vedeţi cum se coc cel mai bine la cuptorul dumneavoastră.

Note:

Aceasta este reţeta mamei mele, care face nişte cozonaci grozavi. O reţetă din Moldova, mai exact de la Galaţi. Poate am omis unele lucruri importante, tocmai fiindcă am participat ani de zile la prepararea acestui cozonac (în copilărie ţineam de marginile ligheanului în care mama frământa) şi poate unele amănunte importante mi se par fireşti şi nu le-am mai notat, aşa că, dacă aveţi întrebări, le aştept.

Reţeta cozonacului şi modul de preparare al acestuia le cunosc demult, dar dar primii cozonaci i-am făcut în urmă cu vreo 5-6 ani (cred că sunt cei din imagine). Deci şi începătorii pot încerca. Dacă urmăriţi pas cu pas reţeta şi sugestiile mele nu se poate să nu vă iasă! Cozonacul mi-a ieşit de fiecare dată (uneori mult mai crescut decât cel din poză). Am încercat însă o dată, pe baza acestei reţete şi a acestor proceduri, şi un cozonac mai „bogat” (cu 6 gălbenuşuri şi două ouă întregi la 1 kg de făină, iar restul cantităţilor mărite „la ochi”). A ieşit foarte pufos, dar în esenţă nu mult diferit faţă de cel prezentat, aşa că recomand reţeta mamei.

Spor la făcut cozonaci şi poftă bună!

Sursa: Eurovision TV

Contratenorul român Cezar Ouatu a trecut de semifinala concursului Eurovision 2013.

El are nevoie de voturile dumneavoastră, ale românilor aflaţi în străinătate, în ziua de sâmbătă, 18 mai 2013, începând cu ora 22, ora României, pentru a câştiga acest concurs.

De pe fiecare telefon se poate vota de 20 de ori.

Vă reamintim că, în premieră absolută, România se prezintă cu un potenţial câştigător la Eurovision 2013, concurs desfăşurat în Suedia, pe scena Malmö Arena.  Piesa “It’s My Life” (muzică şi versuri Cristian Faur) este interpretată magistral de Cezar Ouatu.

Cezar Ouatu, supranumit „Vocea”, s-a născut în 1980 la Ploieşti, a absolvit în 2004 Conservatorul „Giuseppe Verdi” din Milano şi acum cântă pe marile scene ale lumii. Vocea sa nu a trecut neobservată. De asemenea, forma sa fizică a fost remarcată de fanii care l-au proclamat deja “Mister Eurovision 2013″, apelativului “The Voice” fiindu-i ataşate şi cele de “The Body” sau “The Face”.

Noul clip al lui Cezar Ouatu poate fi vizionat aici.  Puteţi să vizitaţi şi pagina de Facebook a cântăreţului, aici.

România şi românul cu voce de zeu au nevoie de voturile dumneavoastră în marea finală din 18 mai!

Cezar Ouatu i-a cucerit deja pe ziariştii străini acreditaţi la eveniment, mulţi dintre aceştia dându-l drept favorit pentru câştigarea marelui premiu. Reprezentantul României va evolua într-un decor modern, cu multe efecte speciale, şi va semăna cu Dracula, purtând o uriaşă pelerină neagră, specifică sângerosului personaj.

Aşadar, români din străinătate, haideţi să-l susţinem pe Cezar Ouatu, atât pentru vocea sa minunată, cât şi pentru faptul că a reuşit să se afirme în Italia, demonstrându-le italienilor că România are şi oameni de excepţie.

În plus, câştigarea Eurovision 2013 ar obliga autorităţile române să construiască în Bucureşti o mare sală de spectacole, România intrând astfel în rândul lumii şi din acest punct de vedere. Vă reamintim că organizarea Universiadei în anii 1980 l-a obligat pe Nicolae Ceauşescu să ridice căminele studenţeşti din Regie, Grozăveşti şi de la Eroilor iar modernul stadion „Lia Manoliu” a fost inaugurat la finala Europa League 2012.

de Camelia Popa, 5 mai 2013

O scurtă expediţie în Balcani (Bosnia, Croaţia şi Muntenegru) ne-a dovedit încă o dată că, dacă este să ţi se întâmple ceva rău, este mai bine să ţi se întâmple la multe sute  de kilometri de ţărişoara-mamă, deoarece toţi oamenii, de la reprezentanţii autorităţilor şi până la simpli localnici, sar să te ajute. Din acest punct de vedere, România nu se află în Balcani. Balcanii sunt un spaţiu fermecător, plin de inşi vajnici, cinstiţi şi omenoşi.

Pe 10 februarie a.c., în apropierea unui orăşel muntenegrean situat la 15 kilometri de graniţa cu Serbia, numit Bjelo Polje, maşina în care ne aflam a derapat şi a alunecat într-un şanţ. Vacanţa forţată în acest orăşel, prilejuită de repararea maşinii, a fost o surpriză neaşteptat de plăcută, datorită oamenilor locului. Fie ei poliţişti, translatori, patroni, chelneri sau clienţi ai cârciumilor locale toţi aceştia au sărit în ajutorul unor străini aflaţi în nevoie, făcându-şi în primul rând datoria de oameni.

Astfel, Bjelo Polje, orăşelul cu miros de lemn ars şi farmecul unei copilării de mult apuse, a rămas definitiv în inima noastră. În acelaşi timp, în mintea noastră a încolţit ideea că pitorescul Kusturica este lipsit de creativitate, din moment ce a făcut doar câteva filme din ceea ce poţi găsi pe aici. 

Accidentul
Totul a început duminică, pe 10 februarie a.c., puţin înainte de ora 13,00, când maşina noastră a derapat pe gheaţă şi a alunecat într-o fel de râpişoară/canal, între localităţile Mojkovac şi Bjelo Polje. După ce s-a extras la lumină, şoferul – aflat la primul accident rutier din viaţa sa – s-a uitat mai întâi la ceea ce a păţit maşina, după care şi-a întrebat pasagerii, ieşiţi şi ei la şosea, dacă sunt în regulă. Pasagerii erau, maşina – nu.

Şoferul a făcut semn la o maşină care trecea pe drumul mare. Erau doi puşti, cărora le-a cerut numărul de telefon al poliţiei şi le-a arătat maşina răsturnată. Puştii ne-au întrebat dacă suntem întregi, au întors şi au demarat în trombă către Mojkovac, orăşelul prin care tocmai trecusem, şi unde zărisem pe drum un radar al poliţiei rutiere muntenegrene. În vreo cinci minute, oamenii s-au întors cu echipajul de poliţie. Șoferul a început să le povestească ce se întâmplase.

Unul dintre poliţişti, mai tinerel, vorbea engleza. Celălalt reproşa şoferului, în limba sârbă, că a avut viteză prea mare, şi de aceea a derapat. Șoferul se jura că avea vreo 50-55 km la oră. Oameni expeditivi, poliţiştii muntenegreni au lăsat disputa pe mai târziu. Poliţistul mai în vârstă a început să tot telefoneze. Cel tânăr completa actele. L-a întrebat pe şofer dacă are CASCO şi l-a sfătuit să-şi sune asigurătorul. După ce poliţistul vârstnic a terminat cu telefoanele, a sosit în trombă un alt reprezentant al autorităţilor muntenegrene: ofiţerul criminalist care a făcut poze maşinii răsturnate şi a măsurat urmele de frânare.

Între timp, şoferul sunase la asigurătorul său (companie mare de limbă germană, cu cotă bună) iar angajaţii acestuia i-au spus ca va dura câteva ore până când vor putea organiza deplasarea unei platforme în zonă.

Înţelegând impasul, poliţistul mai tânăr a chemat el o platformă şi l-a anunţat pe şofer că la ora 16,00 va fi prezentat în faţa judecătorului din Mojkovac (numit aici “magistrat”), evident pentru a fi judecat. Băiat de treabă, el ne-a informat că aceasta este procedura în Muntenegru. La orice accident cu daune, judecătorul decide încheierea cercetării.

De asemenea, poliţistul i-a comunicat şoferului că va plăti cheltuieli de judecată de 30 de euro şi o amendă între 100 si 500 de euro, stabilită prin hotărâre judecătorească. După care a luat alcoolemia şoferului, a trecut valoarea zero în procesul verbal şi a terminat de făcut hârtiile.

În acest timp, au sunat înapoi cei de la asigurător, folosind un vorbitor de sârbă, care a discutat cu poliţistul. Poliţistul ne-a relatat că asigurătorul s-a interesat de costul platformei şi de alcoolemia şoferului, fără a cere detalii despre soarta asiguraţilor. Platforma a sosit. Poliţistul mai bătrân a urcat în maşina răsturnată, a văzut că nu erau sărite airbagurile şi capsele centurilor şi a mai văzut niscaiva sticle de vin rostogolindu-se vesele şi intacte pe podea. După care a început să zâmbească, şi-a dat seama că nu fusese vorba de o viteză prea mare, din moment ce habitaclul era intact, şi a zis că “alcoolul de contrabandă” (primit cadou de la gazdele noastre din Croaţia, împreună cu vreo două sacoşe de lămâi proaspăt culese din pom) a scăpat cu bine din accident.

Pentru a urca maşina pe platformă, poliţistii au blocat drumul naţional (ruta pricipală care face legătura între Podgorica, capitala Muntenegrului, şi Belgrad) vreo jumătate de oră, ridicând maşina uşurel, ca să nu o strice mai mult. Nici un şofer din cele două şiruri lungi de maşini nu făcea urât din cauza aşteptării, ba chiar oamenii ne întebau cum ne pot ajuta, dacă vrem apă, mâncare sau altceva.

La Poliţie, în aşteptarea criminalistului

În cele din urmă, platforma a plecat, politiştii după ea şi noi după poliţişti într-un taxi chemat de ei. În treacăt, ne-au asigurat că taximetristul este băiat de treabă şi că nu ne va jupui. Au dus maşina la ACR-ul local şi acolo ne-a fost dată o hârtie în care scria că automobilul nu poate circula. Contravaloarea constatării: 20 de euro. Lucrul era evident, din moment ce maşina nu mai avea baie de ulei iar ansamblul roţii faţă dreapta era praf. După care, toată lumea a pornit către sediul Poliţiei din Mojkovac. Şoferul a fost invitat înăuntru la căldură, în aşteptarea raportului criminalistului. Noi, pasagerii, am rămas tot la căldură, în taxi. Toată lumea a putut folosi toaletele Poliţiei iar poliţiştii nu se mai opreau din scuze că nu aveau lumină la baie din cauza unei mici inundaţii.  După o oră, a sosit criminalistul, a dat raportul (două file scrise şi pozele maşinii) iar poliţistul mai tânăr ne-a comunicat că în momentul accidentului circulam cu 50 de kilometri la oră. “După ce veţi fi audiat de judecător şi veţi plăti amenda, veţi putea pleca acasă”, ne-a informat zâmbitor poliţistul. El ne-a urat drum bun spre casă şi a ieşit din tură, neomiţând să repete că atât taximetristul, cât şi individul cu platforma sunt oameni ok.

Consulul României: degeaba l-am deranjat. Pe banii noştri.

În zi de duminică după amiaza, justiţia muntenegreană era perfect funcţională. Şoferul a primit citaţia la judecată chiar atunci când se afla la sediul Poliţiei. Drept urmare, toate forţele locale s-au mobilizat, explicându-ne că la ora 15,50 şoferul va fi dus cu maşina poliţiei la judecată.

La 15,50 fix, s-a plecat către judecătoria locală, maşina poliţiei cu şoferul nostru înainte (fără a folosi totuşi girofarul), urmată de taxiul în care ne aflam. După ce am străbătut orăşelul, am ajuns la judecătorie, care funcţiona într-un fel de container de şantier. Uşa judecătoriei era încuiată. Poliţistul a început să dea telefoane, după care a apărut şi doamna judecător. Ea şi-a cerut scuze de întârziere, motivând că venea de la ski (de altfel, era îmbrăcată în haine de ski).

Încă dinainte de începerea judecăţii a fost descoperită o mare problemă: doamna judecător vorbea doar sârba şi rusa. A început să sune după translatorul de engleză al târgului, dar acesta era în vacanţă la Podgorica. A dat în cele din urmă de profesoara de engleză a oraşului, pe care a chemat-o la judecătorie.

Între timp, şoferul a primit de la judecătoare cartea de vizită a consulului României la Podgorica, fiind invitat prin semne să-l sune, pentru a primi asistenţă consulară. Inculpatul l-a sunat. Încă din primul moment, consulul s-a enervat, întrebând în ce problemă îl caută. Suspectând că ar putea fi vorba de o farsă, din moment ce era sunat duminica, de pe un număr de mobil de România, consulul punea totul sub semnul întrebării. Şoferul i-a explicat politicos că, atunci când merge în vacanţă în ţări străine, nu obişnuieşte să-şi facă abonamente în reţelele locale, după care i-a cerut asistenţă consulară, mai precis servicii de interpret prin telefon.

Cu maximă candoare, domnul consul a mărturisit că el, personal, nu ştie sârba şi engleza şi că ar putea să pună la dispoziţie un interpret de sârbă-engleză abia luni dimineaţa, adică a doua zi. Şoferul i-a explicat că această variantă cade, întrucât el va fi judecat peste 5 minute. Consulul a început atunci să-i povestească despre codul rutier muntenegrean, însă mult mai incoerent decât o făcuse, în engleză, poliţistul cel tânăr. Şoferul a închis telefonul (convorbirea cu consulul costase deja peste 10 euro pe roaming, fără să fi adus niciun rezultat) şi a intrat în sala de judecată. Judecătoarea a părut în acel moment că înţelege limba română şi a zâmbit jenată.

Judecata

În sala de judecată se aflau cinci scaune, un calculator şi o masă înghesuită. Inculpatul a fost invitat să stea pe scaun şi întrebat dacă doreşte o cafea. A sosit de la crâşmă (să nu uităm că era duminică după amiaza, când tot omul se relaxa) şi profa’ de engleză, o tânără drăguţă care i-a zâmbit prietenoasă inculpatului.

Inculpatul a povestit ce s-a întâmplat, în engleză iar doamna judecător a replicat că a avut viteză prea mare. Inculpatul a vrut să protesteze şi să spună că a mers cu 50 de kilometri la oră într-o zonă cu limita de 70, însă domişoara interpret i-a zis că nu ar fi înţelept să invoce această apărare, pentru că doamna judecător urăşte vitezomanii şi dumneaei, personal, merge iarna cu 20-30 la oră.

Profesoara a ţinut să-l laude pe inculpat pentru engleza bună vorbită, spunând că i-a mărturisit judecătoarei că a avut emoţii că nu se va înţelege cu românul. “Am mai judecat de curând nişte unguri cu un accident şi cu ei nu m-am înţeles, deoarece nu puteam să smulg nimic în engleză”, a mărturisit ea. La rândul său, inculpatul s-a felicitat în gând că nu a chiulit la orele de engleză de la şcoală, dar şi-a reproşat că ar fi putut învăţa mai bine lecţia despre maşini şi părţile automobilului.

Ţinând cont de sfaturile domnişoarei interpret, inculpatul nu a mai protestat, a recunoscut că a avut viteză prea mare iar judecătoarea a fost mulţumită de această atitudine.

Doamna judecător şi-a amintit că ziua naţională a României fusese cu puţin timp în urmă, pe 24 Ianuarie şi că ea personal participase la o sindrofie la ambasada noastră de la Podgorica. Inculpatul a explicat respectuos că România are de fapt vreo trei zile naţionale, mai mult sau mai puţin oficiale (1 Decembrie, 24 Ianuarie şi 15 August – Sfânta Maria), tot atâtea prilejuri de minunate chefuri. Judecătoarea şi interpreta au râs iar inculpatul a fost taxat cu amenda minimă de 100 de euro, plus 30 de euro cheltuieli de judecată. Suma a fost plătită grefierei, cu chitanţă,  pentru ca inculpatul să fie lăsat în libertate şi să plece către ţara lui; aceasta a fost o excepţie, deoarece amenda trebuia plătită a doua zi, la bancă. Uluitor, hotărârea judecătorească a fost redactată în cinci minute (nu în peste 30 de zile, ca în România).

Au urmat strângerile călduroase de mână şi urările de drum bun. Inculpatul s-a urcat în taxi alături de pasagerii emoţionaţi şi a plecat crucindu-se pe drum de eficienţa justiţiei muntenegrene. O funcţiona ea judecătoria locală din Mojkovac într-un container de şantier iar judecătorii sunt aduşi la serviciu direct de la ski, dar sistemul funcţionează. Ce contează că noi avem marmură în sălile de judecată şi magistraţi în haine scrobite? Acestea sunt aparenţe!Muntenegrenii au investit mai întâi în oameni, în profesionalismul lor, pentru alte tipuri de investiţii fiind timp mai târziu.

Taximetristul a fost extrem de curios să afle valoarea amenzii. Când a văzut chitanţa de 100 de euro ne-a spus că e parfum, în condiţiile în care el a fost amendat cu peste 500 de euro în ultima lună (salariul unui lucrător modest în Muntenegru e de vreo 150 de euro), prima dată pentru nepurtarea centurii de siguranţă, iar a doua oară – pentru depăşirea vitezei legale cu 30 km la oră (cea de-a doua faptă a fost considerată recidivă după prima abatere şi, drept urmare, a fost sancţionată foarte dur).

Taximetristul

Taxiul ne-a dus în următorul orăşel muntenegrean, situat la vreo 40 de kilometri de locul accidentului, la Bijelo Polje. Aici se găsea şi service-ul Bozovic, unde ajunsese între timp şi maşina noastră, pe platformă. Au venit patronul service-ului şi nepoţii lui, handbalişti (din care unul terminase studii militare la Belgrad), buni vorbitori de engleză.

Fostul inculpat, acum om liber, a sunat iarăşi la asigurător şi a vorbit vreun sfert de oră (cost: 30 de euro) ca să afle că dosarul de daună poate fi deschis abia luni, că asigurătorul nu prea are operaţiuni în Balcanii de Vest şi că-i este greu să organizeze cazarea (estima de timp era de 6-7 ore, în care ne poate fi găsit un hotel). Până la urmă, asigurătorul ne-a comunicat că suntem liberi să ne căutăm noi cazarea, urmând ca aceasta să ne fie decontată în limita a trei zile si a 80 de euro de persoană pe zi.

Patronul de service ne-a întrebat ce cazare vrem, i-am explicat că ar fi de dorit ceva decent, dar nu prea scump, întrucât asigurătorul ne plăteşte doar 3 zile iar noi va trebui să staţionăm mult mai mult acolo, până la repararea maşinii.

Oamenii ne-au luat pe sus şi ne-au dus la un motel din zonă, pe numele său Durmitor, în al cărui restaurant beau şi mâncau localnicii din lumea bună a târgului (primarul, profesorii, judecătorul, micii patroni de magazine etc.), plus patrula de poliţie rutieră. Am zis că este OK, patronul de service a negociat cu patronul motelului un preţ rezonabil, urmând să plătim totul cu cardul, la plecare.

După ce am dus o parte din bagajele extrase din maşină la motel, am plătit taxiul.  Pentru vreo 120 de km şi 6-7 ore de aşteptare suma era de 37 de euro. Într-adevăr, omul nu ne jupuise. I-am lăsat 50 de euro iar taximetristul a fost şocat, ne-a oferit ca bonus un tur al oraşului, după care ne-a invitat la el acasă, să bem şi să mâncăm la ziua copilului lui. Nu ne-am dus fiindcă eram obosiţi, dar gestul ne-a mişcat. Ne-am dus la crâsma motelului, unde am mâncat ciorbă de peşte şi de văcuţă, cârnaţi de oaie cu cartofi la cuptor, paste cu mozarella, salate Shopska, miel afumat şi grătar de porc şi am băut vin de colecţie. Nota a fost, pentru patru oameni, de 57 de euro, dar am mâncat mult, în condiţiile în care toată ziua nu avusesem nici timp, nici chef să mâncăm ceva. Doar ne îndopasem cu bomboane, din cauza stresului, refuzând chips-urile pe care ni le oferise taximetristul.

Despre asigurător

Dimineaţa parea că ne revenisem cu toţii din coşmar însă a început distracţia cu asigurătorul. Am vorbit vreo 40 de minute pe roaming cu diverse persoane de la companie şi în cele din urmă s-au deschis vreo trei dosare de daună: primul la Bucureşti, al doilea la Belgrad şi al treilea la Podgorica, unde am înţeles că se găsea sediul unei companii de asigurări corespondente. La puţin timp, a fost deschis şi un al patrulea, la Viena, pentru asistenţa internaţională (decontarea platformei cu care a fost dusă maşina şi a cazării). Inspectorul de la Podgorica a făcut raportul de daune şi pozele. După care au urmat vreo 30 de ore de tăcere. Au urmat alte telefoane în roaming (costurile cu telefoanele date asigurătorului, la Bucureşti şi la Viena au ajuns la final la 200 de euro); le-am explicat angajaţilor asigurătorului că suntem abandonaţi în sălbăticie în Balcani (ulterior aveam să ne dăm seama că la noi acasă e sălbăticia). Într-un final, asigurătorul a dat acceptul de plată şi, implicit, startul operaţiunilor de reparare a maşinii, la service-ul Bozovic. Nu s-a pus problema aducerii maşinii în ţară, pentru a fi reparată acasă, deoarece la preţurile din România, la care s-ar fi adăugat şi costul platformei, asigurătorul ar fi plătit daună totală, pe când repararea maşinii la preţurile din Muntenegru (cam 60% din cele româneşti; inclusiv piesele de origine sunt cu 50% mai ieftine) era mult mai avantajoasă. Maşina avea afectate distribuţia, aripa faţă dreapta, amortizorul dreapta, caseta de direcţie. Baia de ulei era spartă, pompa de ulei – ruptă, la fel ca şi bara din faţă; tot ansamblul roţii dreapta faţă era distrus, ca şi suporţii de la farurile de ceaţă etc.

Repatrierea

Doi dintre pasagerii maşinii accidentate – să le zicem soţii X-ulescu –  n-au mai avut răbdare să rămână încă opt zile la Bjelo Polje şi, după câteva zile de staţionare pe aceste meleaguri, au vrut în patrie. Am luat legătura cu taximetristul. El a venit cu două soluţii financiare: 300 de euro până la Belgrad sau 700 de euro până la Bucureşti. În cele din urmă s-a ajuns la o a treia variantă: 375 de euro până la Stamora Moraviţa.

Soţul X-ulescu a fost sunat pe seară de un prieten de-al taximetristului, care stia bine engleza, pentru a programa detaliile repatrierii. Cum cei doi nu prea s-au înţeles, prietenul cu pricina (un muntenegreano-american, patronul restaurantului din localitatea lângă care căzusem în râpă) şi-a sunat la rândul său un prieten.

Prietenul prietenului taximetristului era un român cu care muncise cândva prin Chicago. Aşadar, omul a sunat din Chicago să-i explice domnului X-ulescu că probabil nu vor putea intra în România cu maşina pe motiv de viză, aşa că vor fi lăsaţi la frontiera română. Domnul X-ulescu a zis că este de acord să treacă per pedes frontiera iar taximetristul, împreună cu patronul local, au venit la motel a doua zi dimineaţă, la ora 7, pentru a duce la bun sfârşit repatrierea. Însă, surpriză. În faţa motelului nu s-a oprit taxiul modest care ne plimbase pe ruta Poliţie-Judecătorie-service – motel – tur al oraşului, ci o Toyota Land Cruiser nouă, cu patronul de local, proprietar al maşinii, la volan şi taximetristul în drepta lui. Au plecat toţi patru către patria noastră, cei doi muntenegreni şi soţii X-ulescu, patronul de local făcând cinste pe drum cu cafele, plăcinte şi suculeţe.

Înainte de a pleca, muntenegrenii ne-au întrebat pe noi, cei rămaşi în Bjelo Polje, dacă atunci când se întorc mergem la un chef cu ei. Le-am zis că da.

Temerile soţilor X-ulescu, că muntenegrenii îi vor răpi şi le vor extrage organele pentru a fi transplantate altor persoane, s-au dovedit a fi neîntemeiate. La un moment dat, familia de români a avut însă ceva emoţii, când Toyota Land Cruiser s-a rătăcit prin Belgrad, nereuşind să găsească drumul către România. Panica muntenegrenilor pierduţi în marea metropolă era atât de evidentă, încât ai fi zis că aceştia văd împreună fantoma lui Tito.

Dar treburile s-au rezolvat. A fost nevoie doar de sunarea altui prieten, de data aceasta un sârb. Au mers în cartierul în care locuia sârbul, i-au găsit blocul, i-au recunoscut balconul, i-au bătut la uşă, l-au încărcat şi pe el în Toyota şi au pornit către România.

Drumul către ţară a fost o ilustrare perfectă a circuitului informaţiei în natură. Proprietarul Toyotei era la 20 de centimetri de domnul X-ulescu, mobilul era la urechea lui, el vorbea mai întâi cu amicul din Chicago, apoi mobilul trecea la urechea domnului X-ulescu, care auzea traducerea celor spuse de tovarăşul său de drum. Astfel, informaţia parcurgea 20.000 de km, în loc de 20 de centimetri.

Toyota a ajuns în cele din urmă la Moraviţa iar familia X-ulescu şi-a făcut cruce că a scăpat cu bine din această încercare grea a vieţii. Muntenegrenii şi-au primit banii iar taximetristul i-a dat adresa domnului X-ulescu, pentru ca acesta să-i trimită din ţara noastră o felicitare cu Dracula. Din păcate, muntenegrenii n-au putut să treacă graniţa şi să apere familia X-ulescu de haitele de câini zgribulite care adăstau pe un teren viran la ieşirea din vamă, deşi au urmărit de departe atacul. Din fericire, câinii nu muşcă statuile, iar familia X-ulescu devenise, de groază, un monument monolit.

Consulul reloaded

Într-o zi însorită de marţi, adică la 48 de ore de la accident şi 45 de ore de la judecată, în scenă a reapărut domul consul, care l-a întrebat pe fostul inculpat dacă mai are vreo problemă cu autorităţile muntegrene. Surprins de îndrăzneala personajului plătit din banul public al românilor (prin bugetul Ministerului Afacerilor Externe), fostul inculpat a explicat că şi-a rezolvat problemele cu ajutorul autorităţilor locale muntenegrene şi al oamenilor din această ţară. În replică, domnul consul l-a îndemnat ca în cazul în care are şi alte probleme în Muntenegru să nu fie jenat şi să apeleze din nou la el. Fostul inculpat s-a abţinut din greu să nu-i zică ceva rău, mai ales că fiecare minut de discuţie cu personajul era taxat  cu 2 euro.

Fostul inculpat şi-a amintit cu tristeţe şi de o altă demonstraţie de competenţă a reprezentanţilor diplomatici ai României prin ţările din zonă, când, la o intrare în Croaţia, venind din Bosnia, în urmă cu vreo 3 ani, a fost pe cale să-i fie confiscată maşina pe motiv ca avea puse ostentativ în portbagaj două perechi de bocanci în valoare de 200 de euro. Degeaba a încercat să-i explice vameşului croat că pe site-ul MAE din România scrie că poţi intra cu bunuri noi în Croaţia în valoare de 500 de euro, că acesta i-a arătat sec extrasul din legea vamală croată, unde se facea referire la 500 de kune şi nu la 500 de euro (adică de vreo şapte ori mai puţin decât 500 de euro). Nici până acum tâmpenia cu pricina nu a fost corectată pe site-ul MAE (vezi capitolul Reglementări vamale).

Ce se întâmplă atunci când un mic punct de pe hartă, pe care abia apuci să-l zăreşti din goana maşinii, ajunge pentru un timp centrul vieţii tale?

Bjelo Polje

Un orăşel cu miros de lemn ars, cu copii veseli şi zgomotoşi, cu muzică sârbească răsunând din orice casă sau bar. Un orăşel cu o centură modernă, echipată cu trotuare pe care oamenii ies la promenadă.

În camera motelului Durmitor am început să învăţăm sârbeşte, după un ghid de conversaţie româno-croat pe care îl purtam la noi. La restaurant am redescoperit plăcerea hranei bune, autentice şi savoarea cafelei balcanice.

În localitate am descoperit beneficiile fitness-ului în aer liber deoarece, fără maşină, eram nevoiţi să mergem cam 21 de kilometri pe zi, de la motel până în centrul orăşelului şi înapoi la motel şi – ca să nu ne plictisim – încă o dată de la motel până în centrul orăşelului şi înapoi la motel. Am slăbit în scurtul sejur câte 10 kile de persoană. Multor oameni, clienţi ai cârciumii motelului, li s-a făcut milă de noi şi au vrut să ne ia cu maşina până unde aveam treabă, dar i-am refuzat. Cu maşina am fi ajuns prea repede la destinaţie şi astfel ziua ar fi trecut mai greu.

La capitolul mâncare, putem spune că mielul şi viţelul afumat din acest colţ de lume n-au rival!

Am vorbit cu oamenii, fie ei tineri, babe sau moşi. Unii bătrâni ne considerau handicapaţi fiindcă nu înţelegeam nimic din ceea ei frumos ne spuneau, de câteva ori, în sârbeşte, dar apoi se înduioşau de handicapul nostru şi ne mângâiau pe creştet. Recunoscători, le dădeam câte o ţigară, din pachetul cumpărat cu 1,5 euro.

Într-o zi, din balconul camerei de motel am văzut cum două maşini s-au ciocnit între ele, atunci când una dintre ele n-a dat la timp semnal de dreapta, a debreiat, nu a frânat iar cea din spate şi-a păstrat viteza constantă. Aflată în restaurant la o cafea şi o porţie de cevapcici (mici din spaţiul ex-iugoslav, fără bicarbonat), patrula rutieră i-a înhăţat pe loc pe cei doi şoferi, ducându-i la magistrat. Mâinile acestora, ridicate deasupra capului în semn de disperare, spuneau totul despre posibila valoare a amenzii, care ar fi putut depăşi cu uşurinţă valoarea maşinilor lor vechi.

Am plecat din Bjelo Polje cu convingerea că am fi putut trăi o viaţă acolo şi cu groaza că ne vom lua înapoi viaţa noastră stresantă şi artificială din Bucureşti. La plecare, chelnerii au fluturat batistele, ne-au îmbrăţişat iar bucătăreasa ne-a sărutat pe obraji.

Service-ul Bozovic

Angajaţii service-ului Bozovic n-au făcut cârpeli maşinii. Au comandat piese de origine de la Podgorica şi au schimbat componentele afectate. Reparaţia a durat 8 zile. Deşi soţii X-ulescu se temeau că restul bagajelor noastre şi GPS-ul vor dipărea din maşină (aşa cum se petrece în România, când din maşinile aflate în unele service-uri auto este scoasă chiar şi ultima picătură de benzină), acest lucru nu s-a întâmplat. Totul era la locul lui, pus cu grijă. Patronul service-ului nu ne-a dat maşina până ce n-am încercat-o pe şoseaua de centură locală şi până ce nu s-a convins personal că a făcut treabă bună. După un drum de 15 ore, am ajuns cu maşina întreagă la Bucureşti.

Din nou asigurătorul

În ciuda slabei mobilizări pentru asistenţă internaţională în Balcanii de Vest şi a costului ridicat al convorbirilor telefonice purtate mai mult cu roboţii muzicali ai asigurătorului, compania şi-a plătit factura cu promptitudine către service.

Factura noastră de cazare (pe care am trimis-o la Viena prin DHL, cost: 30 de euro) a plătit-o mai greu, din cauza unei proceduri interne care interzicea decontul cazării pasagerilor, în lipsa facturii pentru platformă. Or, patronul Bozovic, fericit că repară o maşină atât de avariată, îşi oferise până la urmă platforma gratis, ca bonus, lucru de neînţeles pentru asigurător. Pentru rezolvarea problemei, Bozovic a fost nevoie să mai taie o factură de 80 de euro pentru platformă, care să fie trimisă la Viena. Și acum omul continuă să se mire de ce a mai vrut asigurătorul să-i dea bani, în condiţiile în care el oferise tractarea ca bonus. Fiind un om destoinic, reprezentanţii asigurătorului l-au trecut însă în lista lor de contacte zonale.

În orice caz, asigurătorul nu ne-a penalizat decat cu 20 de euro la poliţa CASCO pe 2013 din cauza acestui accident, contând probabil şi faptul că nu avusesem până atunci alt accident şi nu deschisesem niciodată poliţa CASCO.

Telefoanele Orange

Compania Orange, ai cărei abonaţi fideli suntem de peste 15 ani, plătind mereu la termen facturile pentru trei numere diferite, ne-a prilejuit o vie enervare atunci când ne-a pus sula în coaste, ameninţându-ne cu oprirea telefoanelor, pe motiv că sunasem prea mult în roaming iar facturile depăşeau un anumit plafon.

Factura nouă (care să includă convorbirile muntenegrene) nu fusese încă emisă, însă reprezentanţii companiei ne somau să plătim măcar 500 de lei în avans. De teama că ne vor tăia telefoanele, în condiţiile în care aveam de vorbit cu asigurătorul şi cu copilul rămas în ţară, am plătit integral, online, factura înainte de termen, însă ne-am promis să renunţăm la abonamentele încheiate cu această companie.

În loc de epilog

Recent, am ajuns din nou la Bjelo Polje, în drum spre litoralul muntenegrean. Am dus vin din producţia internă tuturor oamenilor care ne-au ajutat, după ce în timpul vacanţei forţate băusem din toate soiurile lor de vin, pe care le apreciasem în mod deosebit. Bucătăreasa motelului Durmitor ne-a sărutat din nou pe obraji iar vestea că “s-au întors rumunii” a fost timp de câteva zile pe buzele tuturor. Într-adevăr, mielul şi viţelul afumat de aici n-au rival în lume!

Aflaţi în trecere pe lângă şanţul nostru, pe drumul naţional care uneşte Bjelo Polje de Mojkovac, am zărit aceeaşi patrulă de poliţie rutieră, pitită după copaci la pândă, doar-doar va prinde pe cineva bun de dus la “magistrat” pentru judecată. Chipul poliţistului tânăr şi profilul celui bătrân, cu paletele lor vechi, pe care scria Milicija – Miliţia în limba noastră –, ne-au înduioşat. Ne demonstraseră că nu sunt corupţi, răutăcioşi şi că putem avea încredere în ei.

Un subiect actual: cine ne strică limba, românii de afară sau cei din ţară? Cum se mai vorbeşte româna în străinătate şi cum se “violează” limba noastră în ţară, din cauza unor tâmpiţi cu diplomă de licenţă, care ar trebui puşi de ministrul Educaţiei să facă şcoala din nou. De la clasa a V-a.

Românii care trăiesc în străinătate au fost acuzaţi, în repetate rânduri, că strică limba strămoşească. Greşelile lor au fost sancţionate de fiecare dată la revenirea în ţară, prin comentarii răutăcioase (“ce, mă, v-aţi italienizat, nu mai ştiţi româneasca?”) sau chiar prin insulte imposibil de reprodus, izvorâte dintr-o invidie ridicată la rangul de sport naţional.

Apărătorii emigranţilor au replicat că aceştia nu strică limba, ci o îmbogăţesc. Oricare ar fi adevărul, toată lumea este de acord că românii din străinătate au o scuză pentru greşelile pe care le fac atunci când vorbesc sau scriu în română, deoarece trăiesc în sânul altor naţii.

Alţii însă, trăiesc în România, printre ai lor, şi violează cu sălbăticie limba, fără nicio scuză. Şi mai ales fără să încaseze jigniri deşi, la cât sunt de analfabeţi, ar trebui să intre în pământ de ruşine şi nu să participe la concursuri de titularizare în învăţământ.

Românii din Italia au propriul mod de exprimare, îmbogăţind limba română cu noi şi noi cuvinte ale strămoşului Traian. Cele două limbi sunt atât de asemănătoare astfel încât “salata de cuvinte” se prepară cu mare uşurinţă şi nu pare surprinzătoare decât pentru românii care nu se află în Peninsulă.

Dacă nu ştii bine italiană, bagi cuvinte în română şi italianul pricepe sensul, dacă nu-ţi vin cuvintele în română după ce ai stat 10 ani în Italia, pui în loc cuvinte italieneşti. Mai greu este cu scrisul (vezi foto).

Bancul cu românii care au tăiat palmierii unui italian – şi care, atunci când au fost daţi afară cu apelativul “Via, via!”, adică “Plecaţi, plecaţi!” –, au înţeles că trebuie să taie şi via, nu mai este valabil, în condiţiile în care toţi românii din Italia înţeleg acum ce vor italienii şi viceversa.

În Italia, “hai să facem spesa la mercato!” înseamnă “hai la cumpărături la magazin”, “magari să găsim un bilet de avion pentru Crăciun” se traduce prin “măcar să găsim un bilet de avion pentru Crăciun” iar “te chem eu, per forţa” se interpretează cu “te sun, obligatoriu” (te chem este derivat din “ti chiamo io”, cu referire la un apel telefonic).

Am identificat, în exprimarea românilor din Italia, şi alte propoziţii haioase: “trebuie să plătim afitul şi boletele la padrone” (“trebuie să plătim chiria şi facturile proprietarului”), “menomale că ai scăpat de răceală” (“bine că că ai scăpat de răceală”; menomale înseamnă “bine că”, dar românii mai adaugă un “că”, pentru că aşa pot face legătura în frază), “ai o schedă cu net?” (“ai un SIM pentru telefonul mobil, cu care să intri pe net”?), “mergem o fermată până la Pyramide, după care ajungem pe jos în Porta Portese” (“mergem o staţie până la Piramide, după care ajungem pe jos în Porta Portese”) sau “avem merendine şi ouă la colaţione” (“avem prăjituri şi ouă la micul dejun”). Din italiană se împrumută şi diverse înjurături, însă românii recunosc că nu sunt la fel de savuroase precum cele ale noastre; în schimb, italienii învaţă cu repeziciune – şi chiar cu plăcere – înjurăturile româneşti.

Mulţi dintre românii din Spania şi Germania au şi ei, adeseori, un vocabular struţo-cămilă. Auzi frecvent expresii precum “vamos, mă!” (“haide, mă!”), “vino ahora” (“vino acum”), “gracias por pachet/de nada” (“mulţumesc pentru pachet/pentru nimic”), “tot ce se  spune e de verdad” (“tot ce se spune e adevărat”), “nu te iubesc en serio” (“nu te iubesc, serios”), “chica, ce balcoane ai” (“fată, ce balcoane ai”), “şi era acolo un paisaj superb” (“şi era acolo un paisaj superb”), “aveţi un fuego?” (“aveţi un foc”), “mă duc  să beau o cervesa” (“mă duc să beau o bere”, din catalană).

În Germania este uzuală folosirea cuvintelor “Termin” în loc de “termen” şi “a proba” (din “probieren”).

Când cineva îţi spune “hai să probăm dulceaţa”, te gândeşti că ar vrea vă puneţi dulceaţă în pantofi şi să vă-ncleiaţi picioarele, mai degrabă decât să serviţi dulceaţa, dat fiind că în România întrebuinţarea uzuală pentru “a proba” este a aceea de “a proba haine sau încălţăminte”, şi nu a încerca orice, la modul general.

Extrem de nostim este şi scrisul unor români care s-au stabilit de mai mulţi ani în Germania. Până ajungi la sfârşitul frazei româneşti, ca să găseşti verbul şi să vezi ce a vrut să spună respectivul, ai uitat ce-ai citit în scrisoarea lui şi trebuie să reciteşti pasaje întregi, pentru a te lămuri.

Dacă românii din străinătate au o scuză serioasă pentru a îmbogăţi limba sau pentru a schimba ordinea cuvintelor în frază, românii care trăiesc în România iertaţi pentru problemele grave de exprimare în limba maternă. De-a dreptul ruşinos pentru noi, ca naţie, este că ei au fost lăsaţi să devină absolvenţi de învăţământ superior şi acum flutură fericiţi diploma care le dă eticheta de “intelectual”.

Tâmpiţii cu diplomă de licenţă ar trebui să fie consideraţi o “ameninţare la adresa siguranţei naţionale”

Faptul că româna a ajuns o limbă străină pentru mulţi dintre românii din ţară este demonstrat, în fiecare an, de examenele de titularizare ale dascălilor. Unora dintre aceştia ar trebui să li se rupă diplomele şi să fie trimişi să facă şcoala din nou. Începând cu clasa a V-a.

Unii sunt atât de tâmpiţi încât atunci când ajung în şcoli – şi scriu cu greşeli sau afişează lucruri idioate pe tablă – copiii îi corectează: scrieţi “s” liniuţă “au”, doamnă profesoară, acolo unde spuneţi “s-au dus”. Dar aceşti dascăli de tip nou ajung până la urmă să nenorocească generaţii întregi de elevi pentru că, după ce câştigă un post de titular, nu-i mai scoate nimeni de la catedră.

Faptul că nu stăpânesc limba română ar trebui nu numai să le bareze din start accesul în sistemul naţional de învăţământ, ci şi să-i elimine din şcoli (prin testare naţională) pe cei care au apucat să ajungă la catedră şi să facă elevii nişte “intelectuali” după chipul şi asemănarea lor, care lasă râuri de lacrimi în faţa listelor de la bacalaureat.

Uitaţi, de pildă, ce idei înfiorătoare s-au găsit în tezele participanţilor la concursul de titularizare în învăţământ, ediţia 2011 – limba română:

• “Poemul Luciafărul exprimă expresia absolvită pe care le atinge gândirea poetului”
• “Este prima poezie de factură romantică a lui Eminescu în care iubita îl invită la iubire”
• “Motivele poeziei ar fi iubirea”
• „Prin excelenţă, Eminescu rămâne un poet romancier”
• “Subiectu constă în efermitatea poetului în contrast cu natura”
• “În continuare ilustrează iubirea stranică care se întrupează”
• “Codrul este un prieten vechi unde simte nevoia pentru o descărcare sufletească”
• “În « Sara pe deal » merg oile la păscut”
• “Virgula este o întrerupere de sarcină”
• “Învăţarea devine mai captivă”
• “Preşcolari îşi formează unele deprinderi şi însuşiri noi fără să îşi dea cu seama”.

Examenele de titularizare anterioare au mai oferit şi alte cugetări, expresie a nivelului intelectual la care a ajuns România zilelor noastre:

• “Moromete avea relaţii intime cu Victoria Lipan”
• “Florica, deşi a fost prihănită, a rămas cu buza umflată”
• „Limbajul sadovenian este solemn dar în acelaşi timp intrigant”
• „Viaţa este în acest roman o mărturie a existenţei noastre milenare în istorie”
• „Existenţa poporului român este reprezentată de personaje pozitive sau de personaje negative în romanele sadoveniene”
• „Titlul are trei semnificaţii: baltagul – armă a crimei care înseamnă moartea, unealtă care înseamnă viaţa şi creanga de aur care înseamnă continuitate”
• “Liviu Rebreanu a fost considerat întotdeauna un scriitor dificil, motiv pentru care unii i-au privit opera doar de la depărtare”
• “Romanul Ion structurat semnificativ are două planuri grăitoare: Glasul pământului şi glasul iubirii”
• “S-au dat importante bătălii pe teritoriul României, la Mărăşti, Mărăşeşti şi Oituz, cu ruşii”
• “Antanta cuprindea Anglia, Franţa şi URSS. (…) Antanta s-a constituit prin raportul anglo-sovietic din 1904”
• “În agora atheniană aveau loc adunările Adunării Poporului, la care participau toţi bărbaţii, cetăţeni romani”
• „Jnepii şi ienuperii cresc în zona alpină”
• “Animalele au obligatoriu patru picioare. Natura le ofera iarbă şi frunze” (titularizare 2010, învăţători)
• “Congresul de la Paris din 1856 a avut loc la Viena in 1851” (titularizare 2010, istorie).
• „Un animal trebuie să aibă patru picioare ca să poată merge“
• “Tipurile de lecţii pot fi mixte, recapitulative, interactive, imaginative, putându-se folosi în aceste lecţii metoda ciorchinelui de struguri” (lucrare la pedagogie/metodica predării disciplinei).

N.R. Toate aceste dovezi de imbecilitate sunt recoltate an de an din teze şi făcute publice de către reprezentanţii inspectoratelor şcolare, sub titulatura de “perle”. Ziariştii le publică, toată lumea se amuză, dar nimeni nu ia nicio măsură, să vadă ce facultăţi au terminat analfabeţii  şi să le desfiinţeze de urgenţă.

Dacă din sticlele goale se scurg zemuri lipicioase, ai unde te spăla

În falimentara politică economică a regimului Ceauşescu era şi un lucru bun: aplicarea pe scară largă a principiului celor trei R (recuperare-recondiţionare-refolosire) în domeniul materialelor reciclabile, realizat prin celebrele puncte de „sticle şi borcane”, centrele de maculatură sau de fier vechi. Nu discutăm aici despre faptul că economiile astfel realizate păleau în faţa consumului marilor energofagi industriali sau despre pionierii care erau trimişti din uşă-n uşă să strângă deşeuri. Principiul era unul corect. În prezent, deşi UE pune mare preţ pe protecţia mediului prin strângerea ambalajelor, în România lucrurile nu merg într-o direcţie bună. Râurile continuă să fie poluate cu milioane de PET-uri şi provoacă dezastre la revărsare, sărmanii nu mai prididesc să strângă sticlele de plastic din tomberoane şi gropile de gunoi. În tot acest timp, cea mai mare fabrică din Sud-Estul Europei, de reciclare a PET-urilor, situată în Buzău, este nevoită să-şi importe masiv materia primă din … Germania.

Experienţa germană: nimeni nu-şi permite să arunce PET-uri

În prezent, toate supermarket-urile şi hipermarketurile germane dispun de echipamente de procesare a deşerilor din ambalaje. Dacă ajungeţi într-un magazin din această ţară vă veţi mira de faptul că vedeţi câteva persoane la coadă chiar în apropierea intrării, cu sacoşe în mână, din care scot “sticle de sticlă”, PET-uri de băuturi răcoritoare şi de apă sau cutii de bere pe care le bagă în gura unei maşinării care le scanează, le rulează şi le aruncă mai departe, până la gura îndepărtată a unui tunel care se deschide în faţa dumneavoastră.

Recuperator de sticle din magazinul Aldi

La finalul operaţiunii, fiecare persoană care introduce sticle în maşinărie apasă un buton şi primeşte de la automat o chitanţă, pe care scrie valoarea ambalajelor returnate. Această chitanţă va fi prezentată la casele magazinului, iar valoarea ei va fi scăzută din valoarea totală a noilor produse achiziţionate.

Pentru un ambalaj de tip PET primiţi înapoi 0,25 euro, pentru o “sticlă de sticlă” – 0,15 euro iar pentru o doză metalică de bere – 0,25 euro. Atenţie însă: echipamentele unor magazine precum discounterii (Lidl, Aldi) acceptă numai PET-uri, nu şi doze sau sticle.

De asemenea, există unele băuturi care nu sunt purtătoare de pfand pentru ambalaje (pe ele este scris, la vedere, “pfandfrei”), de pildă sucurile de fructe, berea străină sau super premium (la sticle de 0,33 l sau cu un design deosebit), ambalajele butoaielor de bere de 5 litri, sucurile pentru copii (aflate într-o sticlă subţire), ambalajul pentru lapte.

Sticlele din România sunt refuzate de roboţii germani!

Dacă vă gândiţi că aţi putea da lovitura venind din România cu câteva milioane de PET-uri pentru a le vinde cu 0,25 euro bucata în Germania, trebuie să vă înfrânăm elanul întreprinzător.

Maşinăriile de colectat ambalaje acceptă numai produse comercializate în Germania. Acest lucru ne-a fost demonstrat de o doză de bere Grafenwalder achiziţionată de la un Lidl România şi de o sticlă de Fanta cumpărată pe drum, în Ungaria (tot de la un Lidl), ambalaje care s-au amestecat cu cele germane, dar au fost depistate şi refuzate de maşinăria dintr-un Penny.

În Germania nu trebuie să vă mire nici faptul că sticluţa dumneavoastră de apă minerală sau cutia de bere pe care le-aţi pus într-un coş de gunoi pe stradă dispar instantaneu în sacoşa vreunui sărac local sau sub haina vreunui homless, pentru că acesta ştie ce ştie: dacă strânge două PET-uri, poate bea o bere.  De fapt, costul conţinutului unei sticle de bere este aproape egal cu valoarea depozitului plătit pentru ambalaj, iar la apa plată conţinutul este uneori mult mai ieftin decât depozitul pentru ambalaj.

Totuşi, mulți străini care ajung în Germania nu știu, atunci când cumpără băuturi, că preţul trecut la supermarket pe etichetă nu include și recipientele de plastic. Așa că adeseori poți vedea, mai ales când oamenii au bănuţii număraţi, cum lasă băuturile la casă, când aud că mai au de plătit şi sticla, lucru pe care nu îl luaseră în calcul.

PET-urile costă un sfert de euro în Germania, aşa că nimănui nu-i dă mâna să le arunce în râuri; mai bine hrăneşte cu ele această maşină

PET-urile germane iau drumul Buzăului

Dacă, aşa cum am arătat, cu exportul PET-urilor din România în Germania nu e nici o afacere, cu importul în România al PET-urilor germane este o afacere. Şi încă una mare de tot, cu profituri de zeci de milioane de euro pe an.

Compania cu capital privat Greentech din Buzău, unul dintre cei mai importanţi reciclatori de mase plastice din Europa, a avut un profit de 60 de milioane de euro în 2010 şi pe seama PET-urilor germane.

Greentech a fost nevoită să importe PET-uri din Germania, deoarece în România colectarea selectivă aproape că lipseşte. Din aceste PET-uri, la Buzău se fabrică „fulgi PET de înaltă puritate”, care se exportă în toată lumea.

Aceşti „fulgi” se folosesc în industria de fibre poliesterice, în  industria automobilistică sau în cea a ambalajelor (folii, saci menajeri etc.). Din ei se pot fabrica, de asemenea, haine şi mochete pentru clădirile de birouri.

Exemplul german, replicat cu succes în Croaţia

Sistemul depozit pentru ambalaje a fost introdus în Germania în 2003, însă  pregătirea lui la nivel legislativ a fost făcută încă din 1991, când această ţară a decis că minimum 72% din fiecare tip de băuturi comercializate în magazine trebuie livrate în ambalaje reutilizabile.

Cum magazinele germane nu aveau la acea vreme uriaşii „roboţi” de la intrare, care acum preiau sticlele goale, PET-urile şi cutiile metalice de băuturi, sistemul depozit funcţiona pe baza unei chitanţe. Mai precis, consumatorii puteau obţine returnarea depozitului prezentând la casă respectiva chitanţă.

După introducerea lui în Germania, sistemul depozit german a fost replicat cu succes în Croaţia, deşi aici pe post de maşinăriile care înghit sticle sunt … angajaţii magazinelor, care preiau sticlele restituite şi scad banii de pe ele din valoarea cumpărăturilor noi. Pentru un PET sau o sticlă valoarea returnată este de 0,5 kuna sau o kuna (1 euro este aproximativ 7,5 kuna). Sistemul croat seamănă cu cel care era în România pe vremea lui Ceauşescu: dacă nu ai sticlă la schimb, plăteşti mai mult pe produs, urmând ca la returnarea sticlei să-ţi iei banii înapoi (garanţia).

Un astfel de sistem funcţionează şi în Suedia.

Un stat puternic ştie să-şi apere iniţiativele bune

Când a introdus sistemul depozit, Germania a fost atacată din toate părţile, atât de multinaţionalele care comercializează produse ambalate, cât şi în forurile europene. Numeroase proceduri de infrigement au fost începute împotriva acestei ţări iar pe rolul instanţelor comerciale internaţionale s-au deschis şiruri de procese, iniţiate de comercianţi care acuzau scăderea volumului afacerilor lor în Germania.

În principal, criticile aduse sistemului depozit german vizau:

• inexistenţa unui sistem generalizat care să permită cumpărătorului să returneze  ambalajele la orice magazin pentru a-şi recupera depozitul, situaţie care conducea la scăderea vânzărilor multinaţionalelor;
• încălcarea liberei circulaţii a mărfurilor în Uniunea Europeană – piedicile puse producătorilor de băuturi din alte state membre UE care încercau să-şi vândă produsele în Germania;
• scumpirea băuturilor şi a apei.

Într-o singură zi, mai precis pe 14 decembrie 2004, Curtea Europeană de Justiţie a pronunţat două sentinţe împotriva sistemului depozit pentru ambalajele de unică utilizare pentru băuturi introdus de statul german. Într-o primă sentinţă, Curtea a stabilit că legislaţia germană pune într-o poziţie dezavantajoasă companii din alte state membre ale UE care produc şi distribuie diferite tipuri de băuturi în Germania, în ambalaje nereutilizabile. Prin cea de-a doua sentinţă, Curtea a dat dreptate unei companii austriece care susţinea că este discriminată pe piaţa germană, în raport cu competitorii săi locali. În consecinţă, Curtea a decis, în baza articolul 5 din Directiva UE privind ambalajele şi deşeurile de ambalaje şi a articolul 28 al Tratatului UE să oblige Germania să asigure schimbarea sistemului de management al deşeurilor de ambalaje astfel încât acesta să nu distorsioneze piaţa şi să nu fie discriminatoriu pentru produsele din alte state membre. Un alt proces al statului german a fost cu compania franceză Danone, care a acţionat în justiţie Berlinul pentru pagubele produse, pe motiv că vânzările de ape minerale îmbuteliate în Franţa pe piaţa germană ar fi scăzut cu 85% după introducerea sistemului depozit în ianuarie 2003.

Cu timpul însă, Germania şi-a perfecţionat şi extins sistemul depozit, făcând din el unul dintre cele mai eficiente modalităţi de recuperare a ambalajelor. Tot în timp s-a văzut că preţul conţinutului PET-urilor nu a crescut după introducerea sistemului depozit, ci a rămas constant sau chiar a scăzut. Greu a fost ca oamenii să se obişnuiască să ducă ambalajele golite înapoi la magazine. Însă, după realizarea investiţiilor necesare pentru colectarea ambalajelor, criticile au încetat.

România de azi: râuri de PET-uri, sursa: ecomagazin.ro

România va ajunge un mare Napoli dacă săracii care realizează “colectarea sortată a ambalajelor” vor emigra, vor muri din cauza toxinelor sau pur şi simplu se vor sătura să mănânce din gunoaie

La această oră, tot sistemul de colectare a ambalajelor din România se bazează pe nişte „mici negrişori” care adună PET-urile din containere, ghene şi de la gropile de gunoi, pentru a încasa nişte bănuţi. Dacă amărâţii se vor sătura într-o bună zi de viaţa grea pe care o duc printre gunoaie şi vor lua drumul străinătăţii ori mare parte din ei vor muri din cauza mediului toxic din gropile de gunoi, în România va fi dezastru. Colectarea sortată ar dispărea, întrucât firmele de salubritate nu au investit masiv în containere de colectare selectivă, dar nici nu pot face faţă lipsei de educaţie a populaţiei.

Potrivit unui reportaj difuzat recent de Pro TV soluţia luptei româneşti cu ambalajele nu se întrevede în momentul de faţă: „La coada Europei. Acolo suntem în materie de gunoaie şi reciclare. Dacă nu luăm de urgenţă măsuri, manualele de geografie vor avea nevoie de modificări: va trebui să ne trecem pe hartă şi munţii de gunoaie”.

Poate că una dintre soluţiile care s-ar impune pentru subţierea munţilor de gunoaie este să preluăm poveştile de succes de la cei mai deştepţi ca noi în domeniul protecţiei mediului.

Experienţa germană în domeniul colectării şi sortării ambalajelor este un bun reper în acest sens.