Cine ne ajută dacă avem un accident rutier în Balcanii de Vest?

de Camelia Popa, 5 mai 2013

O scurtă expediţie în Balcani (Bosnia, Croaţia şi Muntenegru) ne-a dovedit încă o dată că, dacă este să ţi se întâmple ceva rău, este mai bine să ţi se întâmple la multe sute  de kilometri de ţărişoara-mamă, deoarece toţi oamenii, de la reprezentanţii autorităţilor şi până la simpli localnici, sar să te ajute. Din acest punct de vedere, România nu se află în Balcani. Balcanii sunt un spaţiu fermecător, plin de inşi vajnici, cinstiţi şi omenoşi.

Pe 10 februarie a.c., în apropierea unui orăşel muntenegrean situat la 15 kilometri de graniţa cu Serbia, numit Bjelo Polje, maşina în care ne aflam a derapat şi a alunecat într-un şanţ. Vacanţa forţată în acest orăşel, prilejuită de repararea maşinii, a fost o surpriză neaşteptat de plăcută, datorită oamenilor locului. Fie ei poliţişti, translatori, patroni, chelneri sau clienţi ai cârciumilor locale toţi aceştia au sărit în ajutorul unor străini aflaţi în nevoie, făcându-şi în primul rând datoria de oameni.

Astfel, Bjelo Polje, orăşelul cu miros de lemn ars şi farmecul unei copilării de mult apuse, a rămas definitiv în inima noastră. În acelaşi timp, în mintea noastră a încolţit ideea că pitorescul Kusturica este lipsit de creativitate, din moment ce a făcut doar câteva filme din ceea ce poţi găsi pe aici. 

Accidentul
Totul a început duminică, pe 10 februarie a.c., puţin înainte de ora 13,00, când maşina noastră a derapat pe gheaţă şi a alunecat într-o fel de râpişoară/canal, între localităţile Mojkovac şi Bjelo Polje. După ce s-a extras la lumină, şoferul – aflat la primul accident rutier din viaţa sa – s-a uitat mai întâi la ceea ce a păţit maşina, după care şi-a întrebat pasagerii, ieşiţi şi ei la şosea, dacă sunt în regulă. Pasagerii erau, maşina – nu.

Şoferul a făcut semn la o maşină care trecea pe drumul mare. Erau doi puşti, cărora le-a cerut numărul de telefon al poliţiei şi le-a arătat maşina răsturnată. Puştii ne-au întrebat dacă suntem întregi, au întors şi au demarat în trombă către Mojkovac, orăşelul prin care tocmai trecusem, şi unde zărisem pe drum un radar al poliţiei rutiere muntenegrene. În vreo cinci minute, oamenii s-au întors cu echipajul de poliţie. Șoferul a început să le povestească ce se întâmplase.

Unul dintre poliţişti, mai tinerel, vorbea engleza. Celălalt reproşa şoferului, în limba sârbă, că a avut viteză prea mare, şi de aceea a derapat. Șoferul se jura că avea vreo 50-55 km la oră. Oameni expeditivi, poliţiştii muntenegreni au lăsat disputa pe mai târziu. Poliţistul mai în vârstă a început să tot telefoneze. Cel tânăr completa actele. L-a întrebat pe şofer dacă are CASCO şi l-a sfătuit să-şi sune asigurătorul. După ce poliţistul vârstnic a terminat cu telefoanele, a sosit în trombă un alt reprezentant al autorităţilor muntenegrene: ofiţerul criminalist care a făcut poze maşinii răsturnate şi a măsurat urmele de frânare.

Între timp, şoferul sunase la asigurătorul său (companie mare de limbă germană, cu cotă bună) iar angajaţii acestuia i-au spus ca va dura câteva ore până când vor putea organiza deplasarea unei platforme în zonă.

Înţelegând impasul, poliţistul mai tânăr a chemat el o platformă şi l-a anunţat pe şofer că la ora 16,00 va fi prezentat în faţa judecătorului din Mojkovac (numit aici “magistrat”), evident pentru a fi judecat. Băiat de treabă, el ne-a informat că aceasta este procedura în Muntenegru. La orice accident cu daune, judecătorul decide încheierea cercetării.

De asemenea, poliţistul i-a comunicat şoferului că va plăti cheltuieli de judecată de 30 de euro şi o amendă între 100 si 500 de euro, stabilită prin hotărâre judecătorească. După care a luat alcoolemia şoferului, a trecut valoarea zero în procesul verbal şi a terminat de făcut hârtiile.

În acest timp, au sunat înapoi cei de la asigurător, folosind un vorbitor de sârbă, care a discutat cu poliţistul. Poliţistul ne-a relatat că asigurătorul s-a interesat de costul platformei şi de alcoolemia şoferului, fără a cere detalii despre soarta asiguraţilor. Platforma a sosit. Poliţistul mai bătrân a urcat în maşina răsturnată, a văzut că nu erau sărite airbagurile şi capsele centurilor şi a mai văzut niscaiva sticle de vin rostogolindu-se vesele şi intacte pe podea. După care a început să zâmbească, şi-a dat seama că nu fusese vorba de o viteză prea mare, din moment ce habitaclul era intact, şi a zis că “alcoolul de contrabandă” (primit cadou de la gazdele noastre din Croaţia, împreună cu vreo două sacoşe de lămâi proaspăt culese din pom) a scăpat cu bine din accident.

Pentru a urca maşina pe platformă, poliţistii au blocat drumul naţional (ruta pricipală care face legătura între Podgorica, capitala Muntenegrului, şi Belgrad) vreo jumătate de oră, ridicând maşina uşurel, ca să nu o strice mai mult. Nici un şofer din cele două şiruri lungi de maşini nu făcea urât din cauza aşteptării, ba chiar oamenii ne întebau cum ne pot ajuta, dacă vrem apă, mâncare sau altceva.

La Poliţie, în aşteptarea criminalistului

În cele din urmă, platforma a plecat, politiştii după ea şi noi după poliţişti într-un taxi chemat de ei. În treacăt, ne-au asigurat că taximetristul este băiat de treabă şi că nu ne va jupui. Au dus maşina la ACR-ul local şi acolo ne-a fost dată o hârtie în care scria că automobilul nu poate circula. Contravaloarea constatării: 20 de euro. Lucrul era evident, din moment ce maşina nu mai avea baie de ulei iar ansamblul roţii faţă dreapta era praf. După care, toată lumea a pornit către sediul Poliţiei din Mojkovac. Şoferul a fost invitat înăuntru la căldură, în aşteptarea raportului criminalistului. Noi, pasagerii, am rămas tot la căldură, în taxi. Toată lumea a putut folosi toaletele Poliţiei iar poliţiştii nu se mai opreau din scuze că nu aveau lumină la baie din cauza unei mici inundaţii.  După o oră, a sosit criminalistul, a dat raportul (două file scrise şi pozele maşinii) iar poliţistul mai tânăr ne-a comunicat că în momentul accidentului circulam cu 50 de kilometri la oră. “După ce veţi fi audiat de judecător şi veţi plăti amenda, veţi putea pleca acasă”, ne-a informat zâmbitor poliţistul. El ne-a urat drum bun spre casă şi a ieşit din tură, neomiţând să repete că atât taximetristul, cât şi individul cu platforma sunt oameni ok.

Consulul României: degeaba l-am deranjat. Pe banii noştri.

În zi de duminică după amiaza, justiţia muntenegreană era perfect funcţională. Şoferul a primit citaţia la judecată chiar atunci când se afla la sediul Poliţiei. Drept urmare, toate forţele locale s-au mobilizat, explicându-ne că la ora 15,50 şoferul va fi dus cu maşina poliţiei la judecată.

La 15,50 fix, s-a plecat către judecătoria locală, maşina poliţiei cu şoferul nostru înainte (fără a folosi totuşi girofarul), urmată de taxiul în care ne aflam. După ce am străbătut orăşelul, am ajuns la judecătorie, care funcţiona într-un fel de container de şantier. Uşa judecătoriei era încuiată. Poliţistul a început să dea telefoane, după care a apărut şi doamna judecător. Ea şi-a cerut scuze de întârziere, motivând că venea de la ski (de altfel, era îmbrăcată în haine de ski).

Încă dinainte de începerea judecăţii a fost descoperită o mare problemă: doamna judecător vorbea doar sârba şi rusa. A început să sune după translatorul de engleză al târgului, dar acesta era în vacanţă la Podgorica. A dat în cele din urmă de profesoara de engleză a oraşului, pe care a chemat-o la judecătorie.

Între timp, şoferul a primit de la judecătoare cartea de vizită a consulului României la Podgorica, fiind invitat prin semne să-l sune, pentru a primi asistenţă consulară. Inculpatul l-a sunat. Încă din primul moment, consulul s-a enervat, întrebând în ce problemă îl caută. Suspectând că ar putea fi vorba de o farsă, din moment ce era sunat duminica, de pe un număr de mobil de România, consulul punea totul sub semnul întrebării. Şoferul i-a explicat politicos că, atunci când merge în vacanţă în ţări străine, nu obişnuieşte să-şi facă abonamente în reţelele locale, după care i-a cerut asistenţă consulară, mai precis servicii de interpret prin telefon.

Cu maximă candoare, domnul consul a mărturisit că el, personal, nu ştie sârba şi engleza şi că ar putea să pună la dispoziţie un interpret de sârbă-engleză abia luni dimineaţa, adică a doua zi. Şoferul i-a explicat că această variantă cade, întrucât el va fi judecat peste 5 minute. Consulul a început atunci să-i povestească despre codul rutier muntenegrean, însă mult mai incoerent decât o făcuse, în engleză, poliţistul cel tânăr. Şoferul a închis telefonul (convorbirea cu consulul costase deja peste 10 euro pe roaming, fără să fi adus niciun rezultat) şi a intrat în sala de judecată. Judecătoarea a părut în acel moment că înţelege limba română şi a zâmbit jenată.

Judecata

În sala de judecată se aflau cinci scaune, un calculator şi o masă înghesuită. Inculpatul a fost invitat să stea pe scaun şi întrebat dacă doreşte o cafea. A sosit de la crâşmă (să nu uităm că era duminică după amiaza, când tot omul se relaxa) şi profa’ de engleză, o tânără drăguţă care i-a zâmbit prietenoasă inculpatului.

Inculpatul a povestit ce s-a întâmplat, în engleză iar doamna judecător a replicat că a avut viteză prea mare. Inculpatul a vrut să protesteze şi să spună că a mers cu 50 de kilometri la oră într-o zonă cu limita de 70, însă domişoara interpret i-a zis că nu ar fi înţelept să invoce această apărare, pentru că doamna judecător urăşte vitezomanii şi dumneaei, personal, merge iarna cu 20-30 la oră.

Profesoara a ţinut să-l laude pe inculpat pentru engleza bună vorbită, spunând că i-a mărturisit judecătoarei că a avut emoţii că nu se va înţelege cu românul. “Am mai judecat de curând nişte unguri cu un accident şi cu ei nu m-am înţeles, deoarece nu puteam să smulg nimic în engleză”, a mărturisit ea. La rândul său, inculpatul s-a felicitat în gând că nu a chiulit la orele de engleză de la şcoală, dar şi-a reproşat că ar fi putut învăţa mai bine lecţia despre maşini şi părţile automobilului.

Ţinând cont de sfaturile domnişoarei interpret, inculpatul nu a mai protestat, a recunoscut că a avut viteză prea mare iar judecătoarea a fost mulţumită de această atitudine.

Doamna judecător şi-a amintit că ziua naţională a României fusese cu puţin timp în urmă, pe 24 Ianuarie şi că ea personal participase la o sindrofie la ambasada noastră de la Podgorica. Inculpatul a explicat respectuos că România are de fapt vreo trei zile naţionale, mai mult sau mai puţin oficiale (1 Decembrie, 24 Ianuarie şi 15 August – Sfânta Maria), tot atâtea prilejuri de minunate chefuri. Judecătoarea şi interpreta au râs iar inculpatul a fost taxat cu amenda minimă de 100 de euro, plus 30 de euro cheltuieli de judecată. Suma a fost plătită grefierei, cu chitanţă,  pentru ca inculpatul să fie lăsat în libertate şi să plece către ţara lui; aceasta a fost o excepţie, deoarece amenda trebuia plătită a doua zi, la bancă. Uluitor, hotărârea judecătorească a fost redactată în cinci minute (nu în peste 30 de zile, ca în România).

Au urmat strângerile călduroase de mână şi urările de drum bun. Inculpatul s-a urcat în taxi alături de pasagerii emoţionaţi şi a plecat crucindu-se pe drum de eficienţa justiţiei muntenegrene. O funcţiona ea judecătoria locală din Mojkovac într-un container de şantier iar judecătorii sunt aduşi la serviciu direct de la ski, dar sistemul funcţionează. Ce contează că noi avem marmură în sălile de judecată şi magistraţi în haine scrobite? Acestea sunt aparenţe!Muntenegrenii au investit mai întâi în oameni, în profesionalismul lor, pentru alte tipuri de investiţii fiind timp mai târziu.

Taximetristul a fost extrem de curios să afle valoarea amenzii. Când a văzut chitanţa de 100 de euro ne-a spus că e parfum, în condiţiile în care el a fost amendat cu peste 500 de euro în ultima lună (salariul unui lucrător modest în Muntenegru e de vreo 150 de euro), prima dată pentru nepurtarea centurii de siguranţă, iar a doua oară – pentru depăşirea vitezei legale cu 30 km la oră (cea de-a doua faptă a fost considerată recidivă după prima abatere şi, drept urmare, a fost sancţionată foarte dur).

Taximetristul

Taxiul ne-a dus în următorul orăşel muntenegrean, situat la vreo 40 de kilometri de locul accidentului, la Bijelo Polje. Aici se găsea şi service-ul Bozovic, unde ajunsese între timp şi maşina noastră, pe platformă. Au venit patronul service-ului şi nepoţii lui, handbalişti (din care unul terminase studii militare la Belgrad), buni vorbitori de engleză.

Fostul inculpat, acum om liber, a sunat iarăşi la asigurător şi a vorbit vreun sfert de oră (cost: 30 de euro) ca să afle că dosarul de daună poate fi deschis abia luni, că asigurătorul nu prea are operaţiuni în Balcanii de Vest şi că-i este greu să organizeze cazarea (estima de timp era de 6-7 ore, în care ne poate fi găsit un hotel). Până la urmă, asigurătorul ne-a comunicat că suntem liberi să ne căutăm noi cazarea, urmând ca aceasta să ne fie decontată în limita a trei zile si a 80 de euro de persoană pe zi.

Patronul de service ne-a întrebat ce cazare vrem, i-am explicat că ar fi de dorit ceva decent, dar nu prea scump, întrucât asigurătorul ne plăteşte doar 3 zile iar noi va trebui să staţionăm mult mai mult acolo, până la repararea maşinii.

Oamenii ne-au luat pe sus şi ne-au dus la un motel din zonă, pe numele său Durmitor, în al cărui restaurant beau şi mâncau localnicii din lumea bună a târgului (primarul, profesorii, judecătorul, micii patroni de magazine etc.), plus patrula de poliţie rutieră. Am zis că este OK, patronul de service a negociat cu patronul motelului un preţ rezonabil, urmând să plătim totul cu cardul, la plecare.

După ce am dus o parte din bagajele extrase din maşină la motel, am plătit taxiul.  Pentru vreo 120 de km şi 6-7 ore de aşteptare suma era de 37 de euro. Într-adevăr, omul nu ne jupuise. I-am lăsat 50 de euro iar taximetristul a fost şocat, ne-a oferit ca bonus un tur al oraşului, după care ne-a invitat la el acasă, să bem şi să mâncăm la ziua copilului lui. Nu ne-am dus fiindcă eram obosiţi, dar gestul ne-a mişcat. Ne-am dus la crâsma motelului, unde am mâncat ciorbă de peşte şi de văcuţă, cârnaţi de oaie cu cartofi la cuptor, paste cu mozarella, salate Shopska, miel afumat şi grătar de porc şi am băut vin de colecţie. Nota a fost, pentru patru oameni, de 57 de euro, dar am mâncat mult, în condiţiile în care toată ziua nu avusesem nici timp, nici chef să mâncăm ceva. Doar ne îndopasem cu bomboane, din cauza stresului, refuzând chips-urile pe care ni le oferise taximetristul.

Despre asigurător

Dimineaţa parea că ne revenisem cu toţii din coşmar însă a început distracţia cu asigurătorul. Am vorbit vreo 40 de minute pe roaming cu diverse persoane de la companie şi în cele din urmă s-au deschis vreo trei dosare de daună: primul la Bucureşti, al doilea la Belgrad şi al treilea la Podgorica, unde am înţeles că se găsea sediul unei companii de asigurări corespondente. La puţin timp, a fost deschis şi un al patrulea, la Viena, pentru asistenţa internaţională (decontarea platformei cu care a fost dusă maşina şi a cazării). Inspectorul de la Podgorica a făcut raportul de daune şi pozele. După care au urmat vreo 30 de ore de tăcere. Au urmat alte telefoane în roaming (costurile cu telefoanele date asigurătorului, la Bucureşti şi la Viena au ajuns la final la 200 de euro); le-am explicat angajaţilor asigurătorului că suntem abandonaţi în sălbăticie în Balcani (ulterior aveam să ne dăm seama că la noi acasă e sălbăticia). Într-un final, asigurătorul a dat acceptul de plată şi, implicit, startul operaţiunilor de reparare a maşinii, la service-ul Bozovic. Nu s-a pus problema aducerii maşinii în ţară, pentru a fi reparată acasă, deoarece la preţurile din România, la care s-ar fi adăugat şi costul platformei, asigurătorul ar fi plătit daună totală, pe când repararea maşinii la preţurile din Muntenegru (cam 60% din cele româneşti; inclusiv piesele de origine sunt cu 50% mai ieftine) era mult mai avantajoasă. Maşina avea afectate distribuţia, aripa faţă dreapta, amortizorul dreapta, caseta de direcţie. Baia de ulei era spartă, pompa de ulei – ruptă, la fel ca şi bara din faţă; tot ansamblul roţii dreapta faţă era distrus, ca şi suporţii de la farurile de ceaţă etc.

Repatrierea

Doi dintre pasagerii maşinii accidentate – să le zicem soţii X-ulescu –  n-au mai avut răbdare să rămână încă opt zile la Bjelo Polje şi, după câteva zile de staţionare pe aceste meleaguri, au vrut în patrie. Am luat legătura cu taximetristul. El a venit cu două soluţii financiare: 300 de euro până la Belgrad sau 700 de euro până la Bucureşti. În cele din urmă s-a ajuns la o a treia variantă: 375 de euro până la Stamora Moraviţa.

Soţul X-ulescu a fost sunat pe seară de un prieten de-al taximetristului, care stia bine engleza, pentru a programa detaliile repatrierii. Cum cei doi nu prea s-au înţeles, prietenul cu pricina (un muntenegreano-american, patronul restaurantului din localitatea lângă care căzusem în râpă) şi-a sunat la rândul său un prieten.

Prietenul prietenului taximetristului era un român cu care muncise cândva prin Chicago. Aşadar, omul a sunat din Chicago să-i explice domnului X-ulescu că probabil nu vor putea intra în România cu maşina pe motiv de viză, aşa că vor fi lăsaţi la frontiera română. Domnul X-ulescu a zis că este de acord să treacă per pedes frontiera iar taximetristul, împreună cu patronul local, au venit la motel a doua zi dimineaţă, la ora 7, pentru a duce la bun sfârşit repatrierea. Însă, surpriză. În faţa motelului nu s-a oprit taxiul modest care ne plimbase pe ruta Poliţie-Judecătorie-service – motel – tur al oraşului, ci o Toyota Land Cruiser nouă, cu patronul de local, proprietar al maşinii, la volan şi taximetristul în drepta lui. Au plecat toţi patru către patria noastră, cei doi muntenegreni şi soţii X-ulescu, patronul de local făcând cinste pe drum cu cafele, plăcinte şi suculeţe.

Înainte de a pleca, muntenegrenii ne-au întrebat pe noi, cei rămaşi în Bjelo Polje, dacă atunci când se întorc mergem la un chef cu ei. Le-am zis că da.

Temerile soţilor X-ulescu, că muntenegrenii îi vor răpi şi le vor extrage organele pentru a fi transplantate altor persoane, s-au dovedit a fi neîntemeiate. La un moment dat, familia de români a avut însă ceva emoţii, când Toyota Land Cruiser s-a rătăcit prin Belgrad, nereuşind să găsească drumul către România. Panica muntenegrenilor pierduţi în marea metropolă era atât de evidentă, încât ai fi zis că aceştia văd împreună fantoma lui Tito.

Dar treburile s-au rezolvat. A fost nevoie doar de sunarea altui prieten, de data aceasta un sârb. Au mers în cartierul în care locuia sârbul, i-au găsit blocul, i-au recunoscut balconul, i-au bătut la uşă, l-au încărcat şi pe el în Toyota şi au pornit către România.

Drumul către ţară a fost o ilustrare perfectă a circuitului informaţiei în natură. Proprietarul Toyotei era la 20 de centimetri de domnul X-ulescu, mobilul era la urechea lui, el vorbea mai întâi cu amicul din Chicago, apoi mobilul trecea la urechea domnului X-ulescu, care auzea traducerea celor spuse de tovarăşul său de drum. Astfel, informaţia parcurgea 20.000 de km, în loc de 20 de centimetri.

Toyota a ajuns în cele din urmă la Moraviţa iar familia X-ulescu şi-a făcut cruce că a scăpat cu bine din această încercare grea a vieţii. Muntenegrenii şi-au primit banii iar taximetristul i-a dat adresa domnului X-ulescu, pentru ca acesta să-i trimită din ţara noastră o felicitare cu Dracula. Din păcate, muntenegrenii n-au putut să treacă graniţa şi să apere familia X-ulescu de haitele de câini zgribulite care adăstau pe un teren viran la ieşirea din vamă, deşi au urmărit de departe atacul. Din fericire, câinii nu muşcă statuile, iar familia X-ulescu devenise, de groază, un monument monolit.

Consulul reloaded

Într-o zi însorită de marţi, adică la 48 de ore de la accident şi 45 de ore de la judecată, în scenă a reapărut domul consul, care l-a întrebat pe fostul inculpat dacă mai are vreo problemă cu autorităţile muntegrene. Surprins de îndrăzneala personajului plătit din banul public al românilor (prin bugetul Ministerului Afacerilor Externe), fostul inculpat a explicat că şi-a rezolvat problemele cu ajutorul autorităţilor locale muntenegrene şi al oamenilor din această ţară. În replică, domnul consul l-a îndemnat ca în cazul în care are şi alte probleme în Muntenegru să nu fie jenat şi să apeleze din nou la el. Fostul inculpat s-a abţinut din greu să nu-i zică ceva rău, mai ales că fiecare minut de discuţie cu personajul era taxat  cu 2 euro.

Fostul inculpat şi-a amintit cu tristeţe şi de o altă demonstraţie de competenţă a reprezentanţilor diplomatici ai României prin ţările din zonă, când, la o intrare în Croaţia, venind din Bosnia, în urmă cu vreo 3 ani, a fost pe cale să-i fie confiscată maşina pe motiv ca avea puse ostentativ în portbagaj două perechi de bocanci în valoare de 200 de euro. Degeaba a încercat să-i explice vameşului croat că pe site-ul MAE din România scrie că poţi intra cu bunuri noi în Croaţia în valoare de 500 de euro, că acesta i-a arătat sec extrasul din legea vamală croată, unde se facea referire la 500 de kune şi nu la 500 de euro (adică de vreo şapte ori mai puţin decât 500 de euro). Nici până acum tâmpenia cu pricina nu a fost corectată pe site-ul MAE (vezi capitolul Reglementări vamale).

Ce se întâmplă atunci când un mic punct de pe hartă, pe care abia apuci să-l zăreşti din goana maşinii, ajunge pentru un timp centrul vieţii tale?

Bjelo Polje

Un orăşel cu miros de lemn ars, cu copii veseli şi zgomotoşi, cu muzică sârbească răsunând din orice casă sau bar. Un orăşel cu o centură modernă, echipată cu trotuare pe care oamenii ies la promenadă.

În camera motelului Durmitor am început să învăţăm sârbeşte, după un ghid de conversaţie româno-croat pe care îl purtam la noi. La restaurant am redescoperit plăcerea hranei bune, autentice şi savoarea cafelei balcanice.

În localitate am descoperit beneficiile fitness-ului în aer liber deoarece, fără maşină, eram nevoiţi să mergem cam 21 de kilometri pe zi, de la motel până în centrul orăşelului şi înapoi la motel şi – ca să nu ne plictisim – încă o dată de la motel până în centrul orăşelului şi înapoi la motel. Am slăbit în scurtul sejur câte 10 kile de persoană. Multor oameni, clienţi ai cârciumii motelului, li s-a făcut milă de noi şi au vrut să ne ia cu maşina până unde aveam treabă, dar i-am refuzat. Cu maşina am fi ajuns prea repede la destinaţie şi astfel ziua ar fi trecut mai greu.

La capitolul mâncare, putem spune că mielul şi viţelul afumat din acest colţ de lume n-au rival!

Am vorbit cu oamenii, fie ei tineri, babe sau moşi. Unii bătrâni ne considerau handicapaţi fiindcă nu înţelegeam nimic din ceea ei frumos ne spuneau, de câteva ori, în sârbeşte, dar apoi se înduioşau de handicapul nostru şi ne mângâiau pe creştet. Recunoscători, le dădeam câte o ţigară, din pachetul cumpărat cu 1,5 euro.

Într-o zi, din balconul camerei de motel am văzut cum două maşini s-au ciocnit între ele, atunci când una dintre ele n-a dat la timp semnal de dreapta, a debreiat, nu a frânat iar cea din spate şi-a păstrat viteza constantă. Aflată în restaurant la o cafea şi o porţie de cevapcici (mici din spaţiul ex-iugoslav, fără bicarbonat), patrula rutieră i-a înhăţat pe loc pe cei doi şoferi, ducându-i la magistrat. Mâinile acestora, ridicate deasupra capului în semn de disperare, spuneau totul despre posibila valoare a amenzii, care ar fi putut depăşi cu uşurinţă valoarea maşinilor lor vechi.

Am plecat din Bjelo Polje cu convingerea că am fi putut trăi o viaţă acolo şi cu groaza că ne vom lua înapoi viaţa noastră stresantă şi artificială din Bucureşti. La plecare, chelnerii au fluturat batistele, ne-au îmbrăţişat iar bucătăreasa ne-a sărutat pe obraji.

Service-ul Bozovic

Angajaţii service-ului Bozovic n-au făcut cârpeli maşinii. Au comandat piese de origine de la Podgorica şi au schimbat componentele afectate. Reparaţia a durat 8 zile. Deşi soţii X-ulescu se temeau că restul bagajelor noastre şi GPS-ul vor dipărea din maşină (aşa cum se petrece în România, când din maşinile aflate în unele service-uri auto este scoasă chiar şi ultima picătură de benzină), acest lucru nu s-a întâmplat. Totul era la locul lui, pus cu grijă. Patronul service-ului nu ne-a dat maşina până ce n-am încercat-o pe şoseaua de centură locală şi până ce nu s-a convins personal că a făcut treabă bună. După un drum de 15 ore, am ajuns cu maşina întreagă la Bucureşti.

Din nou asigurătorul

În ciuda slabei mobilizări pentru asistenţă internaţională în Balcanii de Vest şi a costului ridicat al convorbirilor telefonice purtate mai mult cu roboţii muzicali ai asigurătorului, compania şi-a plătit factura cu promptitudine către service.

Factura noastră de cazare (pe care am trimis-o la Viena prin DHL, cost: 30 de euro) a plătit-o mai greu, din cauza unei proceduri interne care interzicea decontul cazării pasagerilor, în lipsa facturii pentru platformă. Or, patronul Bozovic, fericit că repară o maşină atât de avariată, îşi oferise până la urmă platforma gratis, ca bonus, lucru de neînţeles pentru asigurător. Pentru rezolvarea problemei, Bozovic a fost nevoie să mai taie o factură de 80 de euro pentru platformă, care să fie trimisă la Viena. Și acum omul continuă să se mire de ce a mai vrut asigurătorul să-i dea bani, în condiţiile în care el oferise tractarea ca bonus. Fiind un om destoinic, reprezentanţii asigurătorului l-au trecut însă în lista lor de contacte zonale.

În orice caz, asigurătorul nu ne-a penalizat decat cu 20 de euro la poliţa CASCO pe 2013 din cauza acestui accident, contând probabil şi faptul că nu avusesem până atunci alt accident şi nu deschisesem niciodată poliţa CASCO.

Telefoanele Orange

Compania Orange, ai cărei abonaţi fideli suntem de peste 15 ani, plătind mereu la termen facturile pentru trei numere diferite, ne-a prilejuit o vie enervare atunci când ne-a pus sula în coaste, ameninţându-ne cu oprirea telefoanelor, pe motiv că sunasem prea mult în roaming iar facturile depăşeau un anumit plafon.

Factura nouă (care să includă convorbirile muntenegrene) nu fusese încă emisă, însă reprezentanţii companiei ne somau să plătim măcar 500 de lei în avans. De teama că ne vor tăia telefoanele, în condiţiile în care aveam de vorbit cu asigurătorul şi cu copilul rămas în ţară, am plătit integral, online, factura înainte de termen, însă ne-am promis să renunţăm la abonamentele încheiate cu această companie.

În loc de epilog

Recent, am ajuns din nou la Bjelo Polje, în drum spre litoralul muntenegrean. Am dus vin din producţia internă tuturor oamenilor care ne-au ajutat, după ce în timpul vacanţei forţate băusem din toate soiurile lor de vin, pe care le apreciasem în mod deosebit. Bucătăreasa motelului Durmitor ne-a sărutat din nou pe obraji iar vestea că “s-au întors rumunii” a fost timp de câteva zile pe buzele tuturor. Într-adevăr, mielul şi viţelul afumat de aici n-au rival în lume!

Aflaţi în trecere pe lângă şanţul nostru, pe drumul naţional care uneşte Bjelo Polje de Mojkovac, am zărit aceeaşi patrulă de poliţie rutieră, pitită după copaci la pândă, doar-doar va prinde pe cineva bun de dus la “magistrat” pentru judecată. Chipul poliţistului tânăr şi profilul celui bătrân, cu paletele lor vechi, pe care scria Milicija – Miliţia în limba noastră –, ne-au înduioşat. Ne demonstraseră că nu sunt corupţi, răutăcioşi şi că putem avea încredere în ei.